O astrogramă poate fi privită ca un desen tehnic, cu cercuri, simboluri și linii care marchează pozițiile planetelor. Interpretarea ei poate implica însă și un mod de a gândi despre om, bazat pe analogie și corespondență, în afara unei explicații strict cauzale.
Această modalitate de interpretare pune în prim-plan analogia și corespondența, două principii care au modelat felul în care astrograma a fost înțeleasă și folosită în astrologie.
Gândirea astrologică prin analogie și corespondență
Riemann observă, chiar de la începutul cărții sale, că un anumit obicei mental poate deveni o barieră în calea înțelegerii astrologiei. Suntem obișnuiți să căutăm relații cauzale, directe, verificabile experimental, iar gândirea astrologică urmează o logică bazată pe analogie și corespondență. Ea pune fenomenele în relație prin asemănare simbolică și corespondență temporală, în afara unui lanț direct de cauze fizice.
Autorul ilustrează acest tip de gândire prin analogia dintre planetă și organ. Fiecare planetă simbolizează un principiu, o forță formatoare, la fel cum un organ îndeplinește o funcție anume în corpul uman. Efectul acestei forțe depinde însă de mediul în care se manifestă, la fel cum căldura rămâne mereu căldură, dar produce evaporare în apă, ardere în lemn și topire în metal. Înțelesul unei planete se modelează în funcție de restul astrogramei și de configurația în care aceasta apare.
Riemann precizează și limitele acestei metode de interpretare. Fiecare tălmăcire a unei astrograme depinde inevitabil de mediul și de personalitatea interpretului, iar în procesul interpretării ne lovim mereu de limitele propriei noastre gândiri. Această limită a interpretării apare în orice disciplină care lucrează cu simboluri și cu sensuri multiple, de la psihanaliză până la critica literară.
De ce reproșurile aduse astrologiei merită luate în serios
Astrograma a atras și obiecții serioase, îndreptate atât asupra principiilor astrologiei, cât și asupra modului în care acestea sunt interpretate. Riemann le abordează frontal, fără să le minimalizeze. Cea mai frecventă întrebare, spune el, este cum ar putea niște corpuri cerești îndepărtate să influențeze viața umană, iar refuzul afectiv al astrologiei vine adesea din frustrarea provocată de un fenomen pe care gândirea noastră obișnuită nu-l poate explica.
Autorul citează filosoful Schopenhauer, care distingea între o legătură obiectiv cauzală, cea a mersului naturii, și o legătură subiectivă, trăită individual, comparabilă cu logica interioară a viselor. Astrologia, susține Riemann, se mișcă în acest al doilea registru, iar criteriul de exactitate specific științelor naturii nu i se poate aplica fără rezerve.
O a doua obiecție frecventă, notează Riemann, privește lipsa de precizie a interpretărilor astrologice, acuzate că sunt prea încărcate de sensuri multiple pentru a putea fi verificate riguros. Constatarea este corectă, admite el, iar dificultatea ține de limitele criteriului de exactitate atunci când este aplicat unui domeniu al vieții sufletești.
Nici medicina, adaugă autorul, nu reușește să devină o știință exactă a naturii, tocmai din cauza complexității organismului viu, iar diagnosticul medical se bazează, la fel ca interpretarea astrologică, pe intuiție, empatie și capacitatea de a combina informații disparate, calități dificil de evaluat prin criterii strict științifice.
Cele patru forme ale angoasei, regăsite în semnele zodiacale
Riemann este cunoscut în psihologie mai ales pentru teoria sa despre cele patru structuri fundamentale de personalitate, schizoidă, depresivă, compulsivă și isterică, fiecare organizată în jurul unei angoase specifice. În cartea despre astrologie, autorul suprapune aceste structuri peste semnele zodiacale, arătând cum fiecare zodie tinde să favorizeze anumite tipare de reacție la teamă.
Berbecul, primul semn al zodiacului, este descris prin imaginea „erupției forțelor”, o expresie împrumutată de la Philipp Metman. Pe axa ascendentului, acest semn exprimă adesea un temperament schizoid coleric, marcat de prospețime naivă, forță de acțiune neclintită și o încredere aproape necondiționată în propria voință. Angoasa acestui tip apare în dificultatea de a accepta îmbătrânirea și orice limitare impusă din exterior asupra libertății sale.
Alte semne dezvoltă, în viziunea lui Riemann, trăsături compulsive, legate de nevoia de siguranță și de teama de pierdere, sau trăsături isterice, marcate de refuzul de a se lăsa stabilizat și de căutarea constantă a unei portițe de scăpare. Autorul insistă însă asupra caracterului flexibil al acestor corespondențe. Ele descriu tendințe care pot fi accentuate sau atenuate de restul astrogramei și lasă loc variației individuale.
Casele astrogramei ca spații de manifestare a vieții psihice
Riemann nu privește cele douăsprezece case ale astrogramei ca pe o simplă listă de domenii ale vieții. Pentru el, ele reprezintă cadrul în care structurile simbolice ale hărții devin experiențe concrete. O planetă nu își schimbă natura atunci când trece dintr-o casă în alta, însă își schimbă locul în care acel principiu se exprimă.
Casele descriu locul în care se petrece ceva și mediul în care anumite tendințe psihice găsesc posibilitatea de a se manifesta. Pentru Riemann, interpretarea pornește de la dinamica întregii configurații astrologice.
Ansamblul format din zodiac, planete, aspecte și case alcătuiește un sistem simbolic coerent, reflectat în experiența individuală. Individul apare, în această viziune, ca punctul de întâlnire dintre configurația cerului și experiența concretă a propriei vieți.
Fiecare casă indică un spațiu distinct de manifestare. O planetă plasată în casa muncii sau a sănătății arată direcția concretă în care se exprimă principiul simbolizat de acea planetă.
Legătura dintre astrogramă și corp
Cartea examinează și legătura dintre semnele zodiacale și predispozițiile corporale. Tradiția astrologică atribuie fiecărui semn o regiune anume a corpului, iar autorul explorează ipoteza unei punți inconștiente între conflictele sufletești nerezolvate și modul în care acestea se somatizează.
Exemplul oferit este semnul Racului, care, în tradiția astrologică, guvernează stomacul. Descrierea astrologică a tipului Rac, caracterizată printr-o legătură puternică cu trecutul și cu figura maternă, o sensibilitate ușor de rănit și o tendință de retragere resentimentară în urma dezamăgirilor, este comparată de Riemann cu o descriere psihosomatică modernă a bolnavului de ulcer gastric, aflată în literatura medicală a vremii.
Coincidența dintre cele două tablouri, notează autorul, este suficient de izbitoare pentru a merita atenție, chiar dacă nu constituie o dovadă științifică în sensul strict al termenului.
Riemann propune această paralelă drept un punct de plecare pentru cercetări viitoare, realizate ideal de terapeuți care sunt, în același timp, și astrologi experimentați. Dacă anumite conflicte sufletești nerezolvate se pot exprima somatic pe căi specifice, iar tradiția astrologică a atribuit fiecărui semn zodiacal o zonă corporală distinctă, atunci harta cerească ar putea oferi, cel puțin ipotetic, indicii suplimentare despre vulnerabilitățile fizice corespunzătoare anumitor tipare psihice.
Tranzitele și interpretarea astrogramei de-a lungul vieții
Interpretarea unei astrograme natale poate continua pe parcursul vieții. Practica astrologică urmărește constant așa-numitele tranzituri, adică trecerile planetelor aflate în mișcare peste pozițiile fixate în harta nașterii. Aceste treceri marchează ritmuri de dezvoltare previzibile ca moment, deși nu și în felul particular în care fiecare persoană le va trăi.
Riemann interpretează acest fenomen prin conceptul psihanalitic al compulsiei la repetiție. Sub constelații care revin ciclic, omul tinde să reacționeze prin tipare de comportament deja formate, retrăind aceleași tipuri de experiențe. Pentru că fiecare revenire se produce într-un context general diferit, autorul insistă că nu poate exista o determinare absolută. Un aspect care se repetă se desfășoară mereu însoțit de alte configurații, ceea ce lasă loc schimbării.
Importanța practică a tranzitelor nu se limitează la anticiparea unor evenimente exterioare. Riemann le descrie ca pe niște ferestre temporale în care anumite teme psihologice, deja prezente în structura natală, devin mai active și mai accesibile conștiinței. O persoană care traversează un tranzit dificil se află într-o perioadă în care vechi tipare de reacție au șansa de a fi repetate mecanic sau de a fi recunoscute și, eventual, transformate.
Astrograma ca instrument de lucru în cabinetul terapeutului
Riemann examinează și folosirea practică a astrogramei în consilierea psihologică. Autorul consideră că includerea horoscopului poate fi utilă mai ales în fazele de stagnare ale unei terapii analitice sau atunci când relația cu un pacient devine dificilă de descifrat prin mijloacele obișnuite.
Cunoașterea tranzitelor îi oferă terapeutului o posibilitate suplimentară de a anticipa crize ale pacientului, în special la persoanele cu risc suicidar sau amenințate de episoade psihotice, momente pe care altfel le-ar putea confunda cu o simplă regresie sau rezistență terapeutică. Riemann recomandă și compararea propriei astrograme a terapeutului cu cea a pacientului, ca metodă de a identifica anumite contratransferuri care altfel ar rămâne nerecunoscute.
- Cunoașterea ritmurilor de dezvoltare marcate de tranzite poate semnala din timp crizele unui pacient.
- Compararea astrogramei terapeutului cu cea a pacientului poate scoate la iveală contratransferuri ascunse.
Autorul recunoaște riscul proiecției, adică pericolul ca așteptările derivate din cunoștințe astrologice să pară confirmate de pacient indiferent de realitate. Dar observă că psihanaliza însăși s-a confruntat cu aceeași acuzație în privința interpretării viselor, înainte ca interpretarea psihanalitică a viselor să dobândească o acceptare mai largă, iar acest paralelism îl face să creadă că o cercetare riguroasă ar putea, într-o zi, clarifica și limitele reale ale astrologiei.
Riemann adaugă și o observație despre cunoașterea propriei astrograme, pe care o consideră aproape de la sine înțeleasă pentru orice terapeut. Preocuparea față de propriul horoscop, spune el, duce la un proces de autoînțelegere comparabil cu cel deschis, fără final, al unei analize personale îndelungate. Horoscopul oferă un acces suplimentar la esența pacientului și completează munca analitică acolo unde metodele exclusiv verbale ajung la limitele lor.
Astrograma orară a lui William Lilly și astrologia întrebărilor
Tradiția astrologică engleză a secolului al XVII-lea a dezvoltat și o formă distinctă de diagramă cerească, alcătuită pentru momentul formulării unei întrebări. William Lilly, unul dintre astrologii englezi importanți ai secolului al XVII-lea, a construit un întreg sistem numit astrologie orară, în care momentul exact al formulării unei întrebări devine punctul de referință pentru o astrogramă separată, menită să ofere un răspuns concret.
Structura acestei hărți orare urmează aceleași principii tehnice ca orice altă astrogramă, dar interpretarea ei se organizează în jurul unei întrebări practice care corespunde unei case anume. Poate fi vorba despre o persoană dispărută, durata unei relații sau siguranța unei călătorii. Lilly dedică tratatului său capitole întregi fiecărei case din horoscopul orar, arătând felul în care fiecare dintre cele douăsprezece câmpuri răspunde unui tip specific de întrebare, de la sănătate și avere până la moarte, moștenire sau prizonierat.
Tratatul lui Lilly parcurge, casă cu casă, întrebările specifice pe care astrologia orară le poate trata. Casa a cincea răspunde la întrebări legate de copii, plăceri și noroc, casa a șaptea guvernează parteneriatele și căsătoria, casa a opta privește moartea, moștenirile și zestrea, iar casa a noua se ocupă de călătoriile lungi, de știință și de chestiuni religioase.
Casa a zecea tratează funcția, demnitatea și avansarea socială, în timp ce casa a douăsprezecea rămâne rezervată întrebărilor despre închisoare, dușmani ascunși sau animale mari. Fiecare astrogramă orară era construită pentru momentul exact în care întrebarea ajungea la urechile astrologului, ceea ce făcea din precizia orei un element esențial.
Flexibilitatea conceptului de astrogramă permite folosirea aceleiași structuri geometrice, cu aceleași case și planete, pentru scopuri diferite. Astrograma poate fi calculată pentru nașterea unei persoane sau pentru momentul formulării unei întrebări. Cea natală descrie ansamblul unui temperament, iar cea orară răspunde unei singure întrebări punctuale.
Verificarea personală în interpretarea astrologică
Riemann respinge ideea unei acceptări necritice a astrologiei. Autorul propune verificarea personală a informațiilor transmise de tradiție prin confruntarea lor cu propria experiență.
Interpretarea practică cere aceeași prudență. O planetă, un semn sau o casă oferă un material de lucru, iar semnificația sa depinde de întregul context al hărții și de subiectivitatea celui care o interpretează. Riemann recunoaște deschis că orice tălmăcire va purta amprenta limitelor personale ale interpretului, o observație care se aplică la fel de bine terapeutului ca și astrologului.
Verificarea personală oferă o cale între respingerea totală, fără nicio examinare, și acceptarea necritică, transformată în superstiție cotidiană. Riemann propune o verificare apropiată de spiritul empiric al oricărei discipline serioase. Observația, comparația și punerea la îndoială a concluziilor pripite permit formarea treptată a convingerilor pe baza experienței repetate și a mai multor confirmări.
Cerul măsurat în două feluri: zodiacul tropical și cel sideral
O astrogramă occidentală obișnuită pornește de la convenția potrivit căreia punctul zero al Berbecului coincide cu echinocțiul de primăvară, indiferent unde se află de fapt constelația Berbecului pe cer în acel moment. Istoricul Nicholas Campion arată că această legătură dintre zodiac și anotimpuri, moștenită prin Ptolemeu, a rupt practic zodiacul de stelele care i-au dat inițial numele.
Explicația tehnică ține de fenomenul numit precesia echinocțiilor. Zodiacul babilonian original era sideral, adică ancorat direct de constelații, iar Eudoxus plasase echinocțiul de primăvară la gradul opt al Berbecului.
Ptolemeu, calculând din nou poziția Soarelui la echinocțiu, a constatat o deplasare și a fixat convențional gradul zero al Berbecului chiar în punctul echinocțiului, indiferent de mișcarea reală a stelelor de fundal. Deplasarea s-a acumulat lent, cu aproximativ un semn zodiacal la fiecare 2 156 de ani, astfel încât astăzi zodiacul tropical folosit în astrograma occidentală și zodiacul sideral, păstrat în astrologia indiană, indică poziții diferite pentru aceleași date de naștere.
Această fisură istorică explică de ce cineva care își calculează astrograma după tradiția occidentală și cineva care apelează la un astrolog Jyotish pot primi, pentru exact aceeași dată și oră de naștere, un Soare situat în două semne zodiacale diferite. Diferența rezultă din două convenții aplicate consecvent, dar divergente, ambele cu rădăcini legitime în tradiția babiloniană comună.
Casele astrogramei și inconsecvențele lor istorice
Sistemul celor douăsprezece case, adăugat zodiacului pentru a distribui poziția aștrilor între domeniile concrete ale vieții, are propriile sale inconsecvențe istorice, remarcate încă de Campion. Casele funcționează în sens invers acelor de ceasornic, pornind de la Ascendent, ceea ce înseamnă că a douăsprezecea casă conținea, în multe nașteri, Soarele aflat la răsărit sau imediat după răsărit.
Acest detaliu ridică o problemă logică interesantă. Răsăritul Soarelui era, în cosmologia antică, un moment de sărbătoare, purtător de lumină și speranță, dar casa a douăsprezecea cuprindea tradițional teme precum daimonul rău, truda, dușmanii și nenorocul. Campion sugerează că sistemul caselor urma o schemă idealizată, construită pentru coerența ei internă, fără a deriva direct din observarea corespondențelor dintre cer și evenimentele terestre.
Astrologia modernă a moștenit aceeași tensiune structurală, multiplicată de existența mai multor metode concurente de a împărți cercul în case. Sistemul Placidus, cel mai răspândit astăzi în programele automate, împarte timpul de parcurgere al fiecărei case în funcție de mișcarea diurnă reală a cerului, ceea ce produce case inegale ca întindere pe zodiac.
Sistemul caselor egale sau cel al semnelor întregi, folosit frecvent de tradiția elenistică timpurie, atribuie fiecărei case exact treizeci de grade, pornind simplu de la semnul Ascendentului. Alegerea între aceste sisteme are consecințe asupra interpretării, pentru că poate muta o planetă dintr-o casă în alta, schimbând astfel domeniul de viață căruia îi este atribuită influența ei.
Concluzie
Privită în ansamblul acestor utilizări și interpretări, astrograma capătă o semnificație mai amplă decât aceea a unui desen tehnic sau a unui obiect de curiozitate culturală. Devine un exercițiu de gândire analogică, o metodă de a organiza complexitatea unei vieți umane într-un limbaj simbolic coerent, aplicat unor momente, întrebări și experiențe diverse. Indiferent de forma pe care o ia diagrama, astrograma exprimă încercarea de a găsi o structură în ceea ce, la prima vedere, pare întâmplător.
Astrograma continuă să atragă deopotrivă sceptici curioși și practicieni convinși, la mai bine de trei secole distanță de tratatele lui Lilly și la câteva decenii de la reflecțiile clinice ale lui Riemann. Limbajul său simbolic poate surprinde nuanțe pe care gândirea strict cauzală le lasă adesea pe dinafară.
Bibliografie
- Campion, Nicholas. A History of Western Astrology. Vol. I: The Ancient and Classical Worlds. Continuum, 2009.
- Lilly, William. Christian Astrology. Regulus, 1985. Reproducere facsimil a ediției din 1647.
- Riemann, Fritz. Astrologie și psihoterapie. Editura Trei, 2008.