Filiația neîntreruptă în tradițiile inițiatice

Filiația inițiatică este lanțul de transmitere prin care fiecare inițiator primește de la predecesorul său inițierea pe care o conferă următoarei generații. Două lucruri trebuie ținute separat: a primi inițierea și a fi autorizat să o transmiți mai departe. Mulți inițiați nu primesc niciodată al doilea drept.

Termenii folosiți de fiecare tradiție inițiatică nu sunt sinonime. Silsila numește lanțul de maeștri al unui ordin sufit. Guru-paramparā desemnează, în tradițiile indiene, succesiunea de la învățător la discipol. Succesiunea apostolică privește transmiterea episcopatului prin hirotonie, iar regularitatea masonică descrie conformitatea unei loji cu regulile unei Mari Loji recunoscute. Unele vizează o legătură personală, altele o procedură administrativă. Comparația are sens numai pentru întrebarea pe care o au în comun: de la cine a primit inițierea sau autoritatea cel care inițiază acum.

Răspunsurile la întrebarea aceasta au produs registre de loje, charte, diplome, liste de nume învățate pe de rost, acuzații de fals și cel puțin un scandal celebru în Londra victoriană.

Un nume după altul

În Adversus haereses (cartea a III-a, capitolul 3), scrisă în timpul episcopatului lui Eleutherius, pe la anul 180, Irineu de Lyon a enumerat episcopii Romei, de la Linus până la Eleutherius, al doisprezecelea de la apostoli. Adversarii lui gnostici pretindeau că dețin învățături secrete primite de la apostoli pe căi ascunse. Irineu le răspundea că, dacă apostolii ar fi avut taine ascunse, le-ar fi încredințat întâi oamenilor puși de ei în fruntea bisericilor. Adăuga că ar putea face lista pentru fiecare biserică, dar că ar fi prea obositor într-o singură carte.

Lista lui e una dintre cele mai vechi formulări scrise ale ideii că legitimitatea trece prin oameni numiți, unul după altul. Genealogiile inițiatice de mai târziu seamănă cu ea, iar asemănarea nu dovedește descendența. Potrivit unor cercetători citați de Asfa Widiyanto, noțiunea sufită de silsila a fost influențată în mare măsură de lanțurile de transmițători din științele hadith-ului. Statutele masonice scoțiene preiau, după David Stevenson, prevederi din Old Charges și din reglementările breslelor. Cele două genealogii au surse documentate diferite.

Necesitatea transmiterii la Faivre, Bogdan și Guénon

Antoine Faivre a descris în 1992 esoterismul occidental ca „formă de gândire” cu patru componente fundamentale (corespondențele, natura vie, imaginația și mediațiile, experiența transmutației) și două secundare: practica concordanțelor și transmiterea. Prin transmitere inițiatică, Faivre înțelege trecerea cunoașterii de la maestru la discipol după reguli stabilite, în cadrul unei tradiții respectate ca întreg. Henrik Bogdan, în Western Esotericism and Rituals of Initiation (2007), rezumă consecința: cineva trebuie să-l inițieze pe discipol, iar discipolul nu se poate iniția singur. Bogdan notează că acest criteriu are o importanță deosebită pentru societățile inițiatice de tip masonic, obiectul studiului său.

René Guénon dă aceleiași idei o formă doctrinară. În Aperçus sur l’initiation (1946), tradus în engleză ca Perspectives on Initiation, inițierea înseamnă transmiterea unei influențe spirituale printr-o organizație tradițională regulată. Volumul postum Initiation et réalisation spirituelle (1952, în engleză Initiation and Spiritual Realization), în capitolul 5, despre afilierea inițiatică, precizează mecanismul: transmiterea și afilierea sunt cele două fețe inverse ale aceluiași lucru, după cum lanțul e privit coborând sau urcând. Guénon respinge obiecția că neofitul nu percepe influența spirituală în momentul primirii. Compară situația cu ritul religios al hirotoniei, unde influența se transmite, de regulă fără să fie resimțită, și îi conferă primitorului aptitudini pe care altfel nu le-ar avea.

Potrivit lui Guénon, un rit îndeplinit de cineva fără filiație inițiatică nu transmite influența spirituală, chiar dacă toate formulele sunt reproduse exact. El numește necesitatea afilierii una de ordinul faptelor, legată de starea actuală a lumii, și o explică prin semințe: pământul de azi nu mai produce o plantă decât dintr-o sămânță venită de la altă plantă. Tot el amintește că „neofit” înseamnă, literal, „plantă nouă”.

Există și un argument mai modest, fără metafizică. Jan Snoek, citat de Bogdan într-un capitol din The Oxford Handbook of the Study of Religion, observă că secretul primului grad masonic constă în experiența de a trece prin ritual. Experiența nu se comunică altfel decât lăsând pe altcineva să treacă prin ea.

Charte, warranturi și jurisdicții

A fi inițiat nu înseamnă automat a avea dreptul să inițiezi. Autorizațiile masonice precizează cine poate constitui o lojă și primi membri. O lojă lucrează în baza unei charte sau a unui warrant emis de o Mare Lojă. Carta autorizează loja să se întrunească și să primească membri sub jurisdicția Marii Loji care a emis-o. Encyclopedia Masonica numește clandestină loja care se reunește fără consimțământul unei Mari Loji, precum și pe cea care continuă să lucreze după ce carta i-a fost retrasă. Potrivit aceleiași enciclopedii, cuvântul apare în Cartea Constituțiilor abia în ediția din 1784 a lui John Noorthouck, într-o notă.

Clandestinitatea e o categorie jurisdicțională. Ea spune ce loji recunoaște o anumită Mare Lojă. Retragerea cartei îi ia lojii dreptul de a lucra sub acea autoritate, iar întrebarea doctrinară, dacă influența spirituală se mai transmite, rămâne în afara dreptului masonic.

Puterea de a emite charte a fost la rândul ei disputată. Al doilea set de statute ale lui Schaw numea loja din Kilwinning „cap și a doua lojă” a Scoției, formulă pe care Stevenson o citește ca un rang secund. Kilwinning a respins rangul primit pe lista Marii Loji a Scoției și a părăsit-o în 1743, continuând să emită charte pe cont propriu. Disputa s-a încheiat abia în 1807, la Glasgow, când Kilwinning a revenit cu numărul 0, în fruntea listei. Timp de șase decenii, în Scoția au coexistat două surse de autorizare.

Autorizarea delimitează și teritorii. În 1902, William Wynn Westcott, conducătorul Societas Rosicruciana in Anglia, i-a dat lui Theodor Reuss permisiunea să înființeze o ramură germană. A refuzat însă să lucreze în Anglia ritul Illuminati oferit de Reuss. Gradul lui „Rose” se suprapunea cu gradul 18 al Ritului Antic și Acceptat, iar Westcott îi scria, la 16 octombrie 1902, că pentru asta l-ar ostraciza lumea masonică londoneză.

Registrul lui William Schaw

Cele mai vechi registre de lojă păstrate în Scoția încep cu statutele unui funcționar al regelui Iacob al VI-lea. La 28 decembrie 1598, William Schaw, maestru al lucrărilor regale și „warden general” al zidarilor, a emis statute pentru toți maeștrii zidari din regat.

Statutele transformă admiterea în lojă într-o procedură de evidență. Un maestru care lua un ucenic trebuia să anunțe loja, ca ucenicul să fie trecut în registru, iar ucenicii erau primiți în lojă în ordinea înscrierii.

Admiterea unui fellow craft cerea prezența a cel puțin șase maeștri, printre ei wardenul, și a doi ucenici primiți. Loja din Aitchison’s Haven a început să-și țină procesele-verbale la 9 ianuarie 1599, cea din Edinburgh la 31 iulie 1599. În ambele registre, statutele sunt copiate la început. Registrul din Edinburgh păstrează semnătura lui Schaw. La Aitchison’s Haven, porțiunea foii pe care ar fi stat semnătura s-a pierdut.

Al doilea set de statute, din 28 decembrie 1599, cerea ca loja din Kilwinning să-și aleagă wardenul în fiecare an, la 20 decembrie, și să-l anunțe pe wardenul general. Tot acolo apar examinări ale „memoriei” candidaților.

Istoricul David Stevenson ridică o problemă incomodă. Nu există nicio dovadă scrisă despre loji de acest tip înainte de 1598, iar referirile statutelor la „vechile scrieri” trimit, după el, la regulamentele breslelor și la textele Old Charges. Cântărind dovezile, Stevenson conchide că Schaw a remodelat tradițiile meșteșugului în ceva nou și că tema centrală pare să fie inovația. Admite că o respingere concludentă a continuității rămâne imposibilă.

Registrele din 1599 atestă existența unor loji, înscrieri și primiri, adică o practică administrativă. Ele nu demonstrează singure un lanț inițiatic neîntrerupt, iar tăcerea de dinainte nu dovedește că transmiterea lipsea. Marchează limita până la care poate ajunge un istoric.

Westcott, scepticul care a fabricat o genealogie

Unul dintre cazurile bine documentate de filiație fabricată din Occidentul modern îl are în centru pe un medic devenit coroner în Londra. R. A. Gilbert i-a reconstituit cariera în „William Wynn Westcott and the Esoteric School of Masonic Research”, lucrare citită la 19 februarie 1987 la Quatuor Coronati Lodge, loja de cercetare a Marii Loji Unite a Angliei, și publicată în Ars Quatuor Coronatorum 100. Gilbert a lucrat pe corespondența privată a lui Westcott.

Scrisorile arată un om cu simț critic. Despre Ritul de Swedenborg îi scria lui Reuss în 1902 că, după părerea lui, ritualul fusese compus de un american pe la 1870 și că nu garantează nicio istorie a lui. Despre Ordinul Eri, pe care Francis George Irwin l-ar fi primit în 1858 de la James O’Donnell, descris de Gilbert drept căpitan de vas american, nota că nu există nicio copie a ritualului scrisă de mâna lui O’Donnell.

Pentru propriile ordine, criteriile se schimbau. Societas Rosicruciana in Anglia avea o legendă: fondatorul ei, Robert Wentworth Little, ar fi primit inițierea rozicruciană de la William Henry White, Mare Secretar între 1810 și 1857, iar White de la un ambasador venețian din secolul al XVIII-lea. Gilbert arată că scrisoarea invocată drept dovadă, citită atent, se referă la alt ordin, Ordinul Crucii Roșii a lui Constantin. O inițiere misterioasă de pe continent suna mai bine, iar legenda a supraviețuit.

Golden Dawn a mers mai departe. Versiunea oficială spune că în 1887 Westcott a primit de la reverendul A. F. A. Woodford un manuscris cifrat cu schițe de ritualuri, printre ale cărui foi s-ar fi aflat adresa unei adepte germane, Fräulein Sprengel. Ea i-ar fi răspuns la scrisori și l-ar fi autorizat să înființeze o ramură engleză. Proveniența manuscrisului rămâne neclară, iar Wheeler menționează ipoteza că l-ar fi compus Kenneth Mackenzie pentru un grup anterior. Ordinul a pornit în februarie 1888, cu trei conducători: Westcott, Samuel Liddell MacGregor Mathers și William Robert Woodman.

În 1900, Mathers l-a acuzat în scris pe Westcott că falsificase corespondența cu „Șefii Secreți”. O comisie din care făcea parte W. B. Yeats i-a cerut explicații. Westcott a răspuns că, juridic vorbind, nu poate dovedi detaliile originii ordinului. În 1910, când Mathers avea nevoie de bani ca să încerce să împiedice publicarea ritualurilor de către Aleister Crowley, Westcott a cerut, prin Arthur Cadbury-Jones, retractări scrise după ciornele lui, una antedatată în 1901 sau 1902, în schimbul unei bancnote de cinci lire. Mathers nu a acceptat. Wheeler notează că nicio Anna Sprengel nu a fost identificată vreodată.

Acuzația lui Mathers și verdictul istoricilor trebuie ținute separat. Gilbert consideră corectă concluzia lui Ellic Howe, din The Magicians of the Golden Dawn, că scrisorile originale au fost falsificate de Westcott. Vede în fals o aplicare a principiului că scopul scuză mijloacele: Westcott credea sincer în învățăturile ordinului și voia să-i asigure supraviețuirea. Un om capabil să judece critic genealogiile altora și-a fabricat-o pe a lui.

Cum ia naștere o filiație nouă

Orice lanț are o primă verigă. Organizațiile occidentale moderne au legitimat-o în trei feluri, iar diferența dintre ele contează mai mult decât vechimea pretinsă.

Prima cale este derivarea dintr-un corp existent. Originea reală a Societas Rosicruciana in Anglia, în spatele legendei venețiene, era primirea lui Little și a lui W. J. Hughan, la 31 decembrie 1866, într-o societate rozicruciană activă în Scoția. Ritul de Swedenborg a ajuns în Anglia în 1876 printr-o cartă venită din Canada, pe numele lui John Yarker, Samuel Petty Leather și Irwin. Principiile de recunoaștere adoptate de Marea Lojă Unită a Angliei în 1929 cer ca o nouă Mare Lojă să fi fost constituită legal de o Mare Lojă recunoscută sau de cel puțin trei loji constituite regulat.

A doua cale este reforma prezentată drept continuitate. Schaw a construit un sistem nou, iar primul articol al statutelor sale îi obliga pe maeștri să respecte rânduielile predecesorilor.

A treia este narațiunea descoperirii: un manuscris găsit, o adeptă străină, un grup supraviețuitor. G. J. Wheeler arată că povestea leagă grupul de trecut și ocolește lipsa unui inițiator viu. Pentru Guénon, calea rămâne închisă. Capitolul despre afiliere din Initiation and Spiritual Realization exclude explicit inițierea prin cărți și admite numai o folosire inițiatică a cărților, de către cineva deja afiliat.

Wicca: originea contestată și filiațiile documentate

Gerald Gardner a publicat în 1954 Witchcraft Today. Susținea acolo că, în 1939, dăduse peste un coven din zona New Forest, supraviețuitor al unei religii precreștine. Doreen Valiente, eleva și colaboratoarea lui, i-a spus deschis că recunoscuse în ritualuri pasaje din surse publice. Cercetătorii au urmărit Cartea Umbrelor până la un manuscris al lui Gardner, „Ye Bok of Ye Art Magical”, scris cel mai devreme în anii 1940. Wheeler notează că astăzi se acceptă în general că adevăratul întemeietor al Wicca a fost Gardner însuși.

După Gardner, inițierea în linia lui a devenit o chestiune de transmitere personală. Raymond Buckland a fost inițiat în 1963, la Perth, în Scoția, de Monique Wilson, cunoscută drept Lady Olwen. După întoarcerea în Statele Unite, Buckland a contribuit la constituirea covenului cunoscut drept Long Island Coven, din care s-a dezvoltat o importantă linie gardneriană americană. Prima verigă a lui Gardner rămâne disputată, iar verigile de după ea pot fi urmărite, cel puțin pe unele ramuri, prin nume și date.

În 1973, același Buckland a întemeiat Seax-Wica, expusă în 1974 în The Tree: The Complete Book of Saxon Witchcraft. Noua tradiție accepta autodedicarea ca intrare valabilă. Wheeler notează că publicarea textelor gardneriene a dus la forme de Wicca învățate din cărți, privite cu rezervă de inițiații conservatori.

Publicarea ritualurilor nu conferă cititorului apartenența la o linie gardneriană. Pentru tradiționaliști, apartenența presupune inițierea, instruirea și participarea într-un coven, pe care un text tipărit nu le oferă.

O comparație: lanțul sufit ca listă publică

Ordinele sufite oferă exemple explicite de formalizare a lanțului. Asfa Widiyanto a studiat ordinul Qadiriyya wa Naqshbandiyya din Java și consemnează regula formulată în cercurile lui: un maestru al cărui lanț s-a rupt nu mai transmite baraka și nu mai are dreptul să inițieze.

Autorizarea are trepte. Un khalifa saghir conduce dhikr-ul în lipsa maestrului, dar nu primește jurăminte, nu acordă ijaza și nu apare în silsila. Un khalifa kabir inițiază și numește alți khalifa. Widiyanto compară un caz din istoria ordinului cu tadlis, termenul din științele hadith-ului pentru ascunderea unui transmițător. E vorba de cazul unui conducător acuzat că a omis un nume din silsila sa ca să pară că are un lanț scurt, mai prețuit pentru că are mai puțini intermediari. Ordinul le dă adepților copii ale silsilei, iar unul dintre conducători a compus un poem ca lanțul să fie memorat. Memorarea colectivă face un fals mai riscant, fără să-l facă imposibil.

Excepțiile sunt la fel de instructive. Transmiterea numită uwaysi poartă numele lui Uways al-Qarani, despre care tradiții formate de-a lungul secolelor spun că nu l-a întâlnit niciodată pe Profet. Ordinul javanez o descrie ca învățătură primită de la spiritul maestrului. Daniel Jacobius Morgan arată că Shah Wali Allah, în Delhi secolului al XVIII-lea, acorda uneori ijaza prin scrisori unor învățați consacrați pe care nu-i întâlnise. Acele ijaza autorizau transmiterea unor texte și practici spirituale și atestau o legătură între cei doi, ceea ce nu se confundă automat cu inițierea într-un ordin. Autorizarea la distanță funcționa într-o rețea de oameni care se cunoșteau și se citeau unii pe alții. Povestea Sprengel nu avea nici adresă verificabilă, nici rețea.

Lanț intact, conținut sărăcit

Guénon susține că organizațiile inițiatice ajunse într-o stare de imperfecțiune sau degenerare nu mai oferă sprijin suficient pentru o inițiere efectivă, dar rămân capabile să confere o inițiere virtuală celor care au minimul de calificări necesare. O inițiere autentică poate rămâne virtuală toată viața dacă nu este realizată prin muncă interioară. Guénon o numește începutul indispensabil, initium-ul din care vine cuvântul, și recunoaște că la cei mai mulți inițiați rămâne așa toată viața.

În 1922, stabilit la Durban, Westcott îi scria lui F. L. Gardner că francmasonii de acolo nu sunt decât „lucrători de ritual” și nu vor să asculte despre istoria masonică. Distincția lui Guénon sugerează aici o interpretare, pe care el însuși nu a formulat-o despre acest caz. Frații din Durban păstrau ritul primit regulat, iar Westcott, care le reproșa dezinteresul pentru istorie, fondase Golden Dawn pe o autorizare falsificată.

Guénon admite și cazuri excepționale, cu multe rezerve. Inițierea pe căi neobișnuite apare, după el, numai unde transmiterea normală a devenit imposibilă, la oameni cu calificări mult peste medie, iar rezultatele rămân de regulă fragmentare. Exemplul lui este Jacob Boehme, care ar fi primit contactul de la un personaj misterios, nevăzut apoi niciodată. Guénon cere un contact real, fără legătură cu viziunile sau cu imaginația, și avertizează că prea mulți occidentali iau un eveniment banal drept semn al unei astfel de inițieri, ca să se scutească de afilierea regulată.

Ce poate verifica un istoric

Documentele confirmă sau infirmă succesiunea oamenilor. Influența spirituală pe care o tradiție spune că o transmite scapă oricărui istoric. Între cele două niveluri, cercetarea a acumulat câteva constatări greu de ocolit.

Budismul zen și-a fixat genealogia în Jingde chuandeng lu, o culegere chineză din 1004, cu un lanț care pleacă de la Buddha, trece prin douăzeci și opt de patriarhi indieni până la Bodhidharma și continuă în China. Istoricul John McRae a formulat în prefața cărții Seeing Through Zen (2003) patru reguli de lucru pentru studiul zen. Una spune că afirmațiile despre linie sunt pe atât de greșite pe cât de puternice sunt. Alta, că precizia implică inexactitate.

Pentru isihasm, un exemplu concret de transmitere este obștea lui Paisie Velicicovschi de la Neamț, ai cărui ucenici au răspândit practica și textele filocalice. Manuscrisele păstrate permit cercetarea acestei transmiteri fără a presupune un șir complet de maeștri până la originile tradiției.

Wheeler descrie, pe un ton ironic, un tipar din istoria esoterismului: lanțul de autoritate e plauzibil, dar rămâne puțin dincolo de orice verificare, ca prietena din Canada pe care nu a văzut-o nimeni. Sprengel de lângă Nürnberg, ambasadorul venețian fără nume, căpitanul american care i-ar fi dat lui Irwin Ordinul Eri se află toți la un pas de arhivă.

Stevenson acceptă tradițiile locale ale lojilor scoțiene ca tradiții autentice, transmise din generație în generație, fără să le accepte drept descrieri exacte ale trecutului.

Cum se verifică filiația inițiatică

Câteva întrebări concrete ajută la orientare. Niciuna nu decide singură. Un grup legitim are motive de discreție ca să nu-și arate arhiva, iar un grup fabricat produce uneori hârtii impecabile, cum a arătat Westcott. Luate împreună, răspunsurile indică unde merită căutat mai departe.

• Cine l-a inițiat pe conducătorul actual, cine l-a inițiat pe acela și ce date și locuri se confirmă pentru primele trei sau patru generații?
• Ce document de autorizare există (cartă, warrant, ijaza, diplomă)? Cine l-a emis și avea emitentul dreptul să-l emită?
• Alte organizații din aceeași tradiție spirituală recunosc grupul sau recunoașterea vine numai din propriile lui declarații?
• În ce punct lanțul trece din registre în legendă și cât de aproape de prezent se află acel punct?
• Cum reacționează grupul când cineva din afară cere să vadă documentele?

Cazul Golden Dawn ilustrează ultimul punct. În 1898, Westcott obținuse de la Albert Essinger, director într-o firmă a lui, o declarație că îi tradusese scrisori germane și îi scrisese, sub dictare, scrisori în germană. Când Yeats i-a cerut comentarii, Westcott nu a prezentat-o și a răspuns că nu poate dovedi originea ordinului.

O filiație inițiatică modestă, care începe documentat în 1866 într-o societate rozicruciană din Scoția, se verifică mai ușor decât una care urcă spre secolul al XVIII-lea printr-un ambasador fără nume.

Bibliografie

• Bogdan, Henrik. Western Esotericism and Rituals of Initiation. Albany: State University of New York Press, 2007.
• Bogdan, Henrik. „Initiations and Transitions”. În The Oxford Handbook of the Study of Religion, coordonat de Michael Stausberg și Steven Engler. Oxford: Oxford University Press, 2016.
• Buckland, Raymond. The Tree: The Complete Book of Saxon Witchcraft. New York: Samuel Weiser, 1974.
• Buckland, Raymond. Buckland’s Book of Saxon Witchcraft. Weiser Books, 2005.
• Faivre, Antoine. Căi de acces la esoterismul occidental, vol. I. Traducere de Ion Doru Brana. București: Nemira, 2007.
• Gilbert, R. A. „William Wynn Westcott and the Esoteric School of Masonic Research”. Ars Quatuor Coronatorum 100 (1987): 6–20.
• Guénon, René. Inițiere și realizare spirituală. Traducere de Teodoru Ghiondea. București: Herald, 2023.
• Guénon, René. Scurtă privire asupra inițierii. Traducere de Florin Mihăescu și Roxana Cristian. București: Herald, 2022.
• Houlbrook, Ceri și Jonathan A. Phillips. „For All Your Protection Needs: Tracing the Witch Bottle from the Early Modern Period to TikTok”. Magic, Ritual and Witchcraft 18, nr. 1 (2023): 1–31.
• Irineu de Lyon. Împotriva ereziilor. Combatere și răsturnare a gnozei cu nume mincinos, vol. I, cărțile I–III. Traducere de Petru Molodeț. București: Basilica, 2024.
• McRae, John R. Seeing Through Zen: Encounter, Transformation, and Genealogy in Chinese Chan Buddhism. Berkeley: University of California Press, 2003.
• Morgan, Daniel Jacobius. „Letter Writing as the Mingling of Souls: Remote Knowledge Exchange among Eighteenth-Century Naqshbandis”. Journal of the Royal Asiatic Society 33, nr. 4 (2023): 1005–1027.
• Stevenson, David. The Origins of Freemasonry: Scotland’s Century, 1590–1710. Cambridge: Cambridge University Press, 1988.
• Wheeler, G. J. „The Finding of Hidden Texts in Esoteric and Other Religious Traditions: Some Notes on ‘Discovery Narratives’”. Correspondences 7, nr. 2 (2019): 339–366.
• Widiyanto, Asfa. „The Leadership in the Tariqah Qadiriyya wa Naqshbandiyya: Characteristics and Sustaining Doctrines”. Fikrah 8, nr. 2 (2020): 193–208.

Surse online

• Llewellyn Worldwide. „Five Things You (Probably) Didn’t Know about Buckland’s Big Blue Book”.
• North Ayrshire Heritage Trails. „Mother Kilwinning”.
• Red Wheel/Weiser. „Buckland’s Book of Saxon Witchcraft”.
• The Wica. „The Wica & the USA”.
• United Grand Lodge of England. Book of Constitutions. Secțiunea „Basic Principles for Grand Lodge Recognition”.
• Universal Co-Masonry. „Clandestine Lodge”. Encyclopedia Masonica.