Inițierea este ritul prin care o comunitate primește pe cineva într-o stare nouă și îi schimbă locul, numele sau obligațiile față de ea. Ordinele esoterice occidentale acordă prin inițiere acces la grade și la învățătura organizației. O inițiere autentică se judecă după criteriul invocat. Recunoașterea de către o organizație privește primirea printr-un rit conferit de persoane autorizate de aceasta. Transmiterea spirituală și realizarea interioară cer alte criterii.
Guénon susține că ritul transmite o influență spirituală și deschide posibilitatea unei realizări interioare. Primirea se verifică în arhive și registre, care nu pot demonstra transmiterea spirituală sau realizarea interioară.
Discuțiile obișnuite despre inițiere amestecă aceste planuri și ajung la promisiuni pe care niciun document nu le susține. O diplomă de maestru mason dovedește un statut în loja care a emis-o. Despre sufletul celui care o păstrează în sertar, diploma nu spune nimic.
Schimbarea de poziție are cel puțin trei sensuri, care trebuie deosebite înainte de a judeca autenticitatea unei inițieri.
Trei criterii care nu se înlocuiesc unul pe altul
Când cineva spune că a primit o inițiere autentică, afirmația trimite la una sau mai multe dintre următoarele situații:
- Recunoașterea de către o organizație: un rit desfășurat într-o lojă, un templu sau un ordin, consemnat într-un registru, confirmat de membrii care au asistat. Statutul nou are efecte concrete (acces la ședințe, la grade, la texte rituale).
- Transmiterea revendicată doctrinar ține de credința unei tradiții inițiatice că prin rit trece o influență suprapersonală, primită dintr-un lanț neîntrerupt.
- Realizarea interioară, adică ceea ce se petrece efectiv în om după rit, în ani de practică. Ea se judecă, dacă se judecă, numai în interiorul unei căi și după criteriile ei.
Un bărbat intră în 1975 într-o lojă regulară, trece prin primele trei grade, apoi încetează să mai vină. Îndeplinește primul criteriu. Potrivit unor doctrine, îndeplinește și al doilea, pentru totdeauna. Al treilea îl poate evalua, cel mult, un îndrumător sau comunitatea lui, după criteriile căii respective.
O persoană care meditează zilnic de douăzeci de ani, fără să fi trecut prin vreun rit, arată limita criteriului organizațional. Ea poate dobândi disciplină și stabilitate interioară. Pentru o tradiție care cere legătura cu o organizație, ea rămâne totuși în afara inițierii. Cele două verdicte nu se contrazic, deoarece răspund la întrebări diferite.
Ce poate documenta cercetarea istorică
Istoricul are în mână texte, registre, procese-verbale, corespondență. Cu ele reconstituie destul de precis cum arătau riturile și cine le primea.
Henrik Bogdan, în Western Esotericism and Rituals of Initiation (2007), și-a restrâns deliberat analiza la textele rituale publicate. Pe baza lor urmărește cum sistemul masonic a trecut, de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, de la două grade la trei, cu legenda lui Hiram pusă în scenă în gradul de maestru. Analizează și ritul de Neofit al Ordinului Hermetic al Golden Dawn, fondat la Londra în 1888, și cele trei grade ale vrăjitoriei moderne a lui Gerald Gardner, din anii 1950.
Cele mai vechi documente sunt cateheze scurte, cu întrebări și răspunsuri de recunoaștere. Manuscrisul cunoscut ca Edinburgh Register House, datat 1696, descrie primirea unui ucenic cu un jurământ, un cuvânt secret și câteva gesturi. Manuscrisul documentează o etapă timpurie a ritualului masonic.
Sursele documentează gesturile candidatului și jurământul pe care îl rostea. Ele arată cine avea autoritatea să conducă ritul, cine contesta acea autoritate și ce grad urma, după cât timp.
Registrele și procesele-verbale pot consemna revendicarea unei transmiteri spirituale sau recunoașterea unui grad de realizare. Documentele atestă aceste afirmații și actele organizației, fără să demonstreze prin ele însele realitatea metafizică invocată. Școala academică a studiului esoterismului occidental, formată în jurul lui Antoine Faivre și Wouter Hanegraaff, lucrează din acest motiv cu ceea ce Hanegraaff numește agnosticism metodologic. Cercetătorul descrie pretențiile, nu le validează și nici nu le respinge.
Un articol de istorie despre o organizație inițiatică poate confirma că ea există din 1717 sau din 1888 și că ritul ei a rămas stabil. Autenticitatea în sens metafizic iese din competența lui.
Regularitate: cine hotărăște ce e autentic
Regularitatea și recunoașterea între obediențele masonice oferă criterii instituționale de legitimitate. Sensul lor depinde de jurisdicție, iar candidatul nu are niciun cuvânt în privința lor.
Marea Lojă Unită a Angliei a fixat în 1929 un set de principii de bază pentru recunoașterea altor obediențe. Principiile includ credința într-o Ființă Supremă, Cartea Legii Sacre deschisă în timpul lucrărilor, admiterea exclusivă a bărbaților și interdicția discuțiilor politice și religioase în lojă.
Exemplul clasic de ruptură vine din Franța. În 1877, Marele Orient al Franței a renunțat la obligația credinței în Dumnezeu. În martie 1878, UGLE a refuzat recunoașterea ca frați masoni a celor inițiați în loji care negau sau ignorau credința în Marele Arhitect al Universului. Un mason inițiat la Paris într-o lojă a Marelui Orient nu are acces, ca vizitator, într-o lojă engleză.
Originea masonică comună și asemănările rituale nu garantează recunoașterea reciprocă. Recunoașterea unui mason într-o obediență nu îi conferă automat dreptul de a participa la lucrările alteia. Inițierea lui e autentică sau nu în funcție de cine pune întrebarea.
Pentru Guénon, regularitatea are alt conținut. Ea privește continuitatea transmiterii inițiatice, iar acordurile dintre obediențe contează doar ca semn exterior al ei. Cele două sensuri se suprapun uneori, fără să coincidă obligatoriu. Invocarea unei inițieri regulate cere precizarea autorității sau a doctrinei după care este judecată regularitatea.
Pragul, așa cum l-au descris antropologii
Arnold van Gennep a publicat Les Rites de passage în 1909 și a dat un nume structurii pe care o regăsea atât în riturile popoarelor descrise de etnografi, cât și în liturgia catolică. Structura cuprinde separarea de starea veche, o perioadă de margine și agregarea într-o stare nouă.
Pe toată durata noviciatului, notează van Gennep, legăturile obișnuite ale candidatului, economice și juridice, se modifică și uneori se rup complet. Tot el vede în excomunicare și expulzare contrapartea riturilor de inițiere, prin procedeul comun al punerii deoparte.
Unul dintre exemplele lui privește întronizarea unui hogon, conducător cu atribuții politice, juridice și religioase. Intrarea în locuința sacră e descrisă ca o moarte față de familia sa.
Victor Turner a analizat perioada de margine în eseul Betwixt and Between, inclus în The Forest of Symbols (1967). Studiind ritul de circumcizie Mukanda la populația ndembu din Zambia, el descrie novicii ca pe niște ființe care nu mai sunt clasificate în vechea ordine și nu sunt încă clasificate în cea nouă. Societatea îi tratează ca invizibili din punct de vedere structural. Își pierd temporar numele și rangul.
Între novicii izolați se naște o legătură egalitară, pe care a numit-o communitas și pe care a dezvoltat-o ulterior în The Ritual Process (1969). Idealul masonic al întâlnirii pe nivel, unde rangul social al membrilor nu ar trebui să conteze în timpul lucrărilor, permite o comparație cu această suspendare rituală a rangurilor sociale. Comparația rămâne o interpretare, fără o filiație istorică între cele două.
Antropologia oferă astfel o definiție a schimbării de poziție fără niciun angajament metafizic. Poziția înseamnă locul atribuit de comunitate, numele folosit de aceasta și obligațiile pe care le impune. Schimbările produse prin rit pot fi observate în viața comunității.
Tradițiile esoterice occidentale folosesc aceeași structură, deși candidatul iese dintr-o anticameră cu scaune tapițate, departe de orice pădure. Legarea la ochi, rătăcirea simbolică prin templu și readucerea la lumină reproduc faza de margine descrisă de Turner.
Criteriul lui René Guénon
Pentru cine scrie despre inițiere în spațiul tradiționalist, sursa de referință rămâne Aperçus sur l’initiation (1946). Textul, scris de un doctrinar, se interpretează ca expunerea unei poziții, iar pentru istoria inițierii occidentale există alte surse.
Potrivit lui Guénon, inițierea cere trei condiții. Prima este calificarea, adică aptitudinea omului de a primi. Urmează atașarea la o organizație tradițională regulată, capabilă să transmită influența spirituală, apoi lucrarea interioară.
A doua condiție e, după Guénon, cea care definește inițierea fără echivoc. Cuvântul latin initium înseamnă intrare, început, iar a vorbi despre autoinițiere i se pare o contradicție în termeni, la fel de absurdă ca ideea că un om ar putea acționa înainte de a se naște. Inițierea corespunde pentru el celei de-a doua nașteri, despre care vorbesc toate tradițiile.
Un grup fondat de persoane ale căror nume se cunosc, fără vreo atașare tradițională, nu are pentru Guénon nimic inițiatic, oricâte forme rituale ar împrumuta. Aplica acest verdict multor societăți ale vremii sale, Societatea Teosofică printre ele.
Verdictul aparține doctrinei lui. Existența unor fondatori cunoscuți nu rezolvă problema filiației. La Guénon, excluderea privește constituirea grupului fără o transmitere tradițională anterioară.
Criteriul guénonian are meritul preciziei, chiar pentru cine nu îi acceptă metafizica. El spune exact ce înțelege prin inițiere și exact ce exclude.
Calificarea candidatului
Discursul popular despre inițiere pornește de la dorința candidatului. Doctrina tradițională cere și calificarea, pentru care intenția sinceră nu ajunge.
O cerere de inițiere poate rămâne fără răspuns din lipsă de calificare, insistă Guénon, oricât de sincer ar fi cel care o face. El tratează problema ca pe o chestiune tehnică, comparabilă cu aptitudinile fizice cerute pentru anumite meserii, și refuză să o reducă la morală.
O inițiere de meserie se conferă, în exemplele lui Guénon, doar celor care practică acea meserie sau au cu ea legături bine definite. Unele forme sunt exclusiv masculine, altele admit femeile, iar în Antichitate au existat forme exclusiv feminine. Cine e refuzat de o organizație, adaugă Guénon, poate găsi în altă parte o inițiere echivalentă, dacă are calificările generale.
Constituțiile lui Anderson, publicate la Londra în 1723, confirmă latura organizațională a ideii. Ele cereau ca membrii lojei să fie oameni buni și sinceri, născuți liberi, de vârstă matură, bărbați. Condițiile s-au schimbat de-a lungul timpului, dar principiul selecției a rămas. O organizație care primește pe oricine plătește a renunțat, din punct de vedere tradițional, la una dintre condițiile inițierii.
Intrarea pe cale și mersul pe ea
Pentru Guénon, atașarea regulată ajunge pentru inițierea virtuală. Inițierea efectivă vine abia din lucrarea interioară, ca dezvoltare în act a posibilităților la care ritul a dat acces.
A intra pe cale înseamnă inițiere virtuală, iar a merge pe ea înseamnă inițiere efectivă.
Masoneria devenită speculativă, în judecata lui, păstrează lanțul transmiterii, dar nu mai oferă membrilor ei mijloace pentru lucrarea operativă. Ritul își păstrează efectul, scrie el, însă efectul rămâne amânat, ca un germen fără condițiile necesare încolțirii.
Potrivit lui Guénon, gradele unei organizații ar reflecta ierarhia reală doar dacă fiecare inițiere ar deveni efectivă înainte de trecerea la gradul următor. El recunoaște că lucrul acesta nu se întâmplă și constată, până în vârful ierarhiei aparente, prezența unor oameni cărora le lipsește orice inițiere efectivă.
Inițierea înseamnă pentru el două transmiteri. Una privește influența spirituală, purtată de rit. Cealaltă privește învățătura, care nu face decât să sprijine din exterior o muncă petrecută înăuntru. Simbolurile servesc drept suport pentru această muncă. Studiul cărților poate sprijini pregătirea doctrinară, dar nu înlocuiește munca interioară.
Chiar pentru Guénon, primirea ritului nu garantează realizarea efectivă. Gradul treizeci și trei nu dovedește, prin el însuși, realizarea interioară.
Revelația personală
În noaptea de 23 noiembrie 1654, Blaise Pascal a trăit o experiență pe care a consemnat-o pe un pergament și pe o foaie de hârtie, păstrate apoi împreună în căptușeala hainei. Textul, cunoscut ca Memorialul, a fost găsit abia după moartea lui, în 1662.
Experiența aceea a schimbat profund direcția unui om, fără să constituie o inițiere în sens tehnic. Pascal nu a intrat în nicio organizație și nu a depus vreun jurământ în fața cuiva.
Guénon pune asemenea cazuri în categoria mistică și le tratează cu o anumită suspiciune, distingând primirea pasivă a stărilor mistice de realizarea inițiatică urmărită metodic. Inițiatul, în schimb, ar primi ceva definitiv.
Faptul că o experiență nu se poate verifica din exterior nu o face mai puțin reală decât un rit. Doar răspunde la altă întrebare. O criză, o boală gravă, o pierdere sau o revelație pot reordona o viață întreagă, iar efectele lor pot fi profunde și durabile. Ele nu conferă însă apartenență, nume nou sau obligații față de o comunitate. Efectele acestea nu stabilesc că a avut loc o inițiere în sens tehnic.
Ireversibil, dar pentru cine
Ideea că inițierea nu se mai poate anula circulă des, de obicei fără sursă. Sursa există și merită citită exact.
Riturile de inițiere, scrie Guénon, conferă un caracter definitiv și de neșters. Cine a fost admis într-o organizație inițiatică nu mai poate înceta să fie atașat la ea, nici prin demisie, nici prin excludere, pentru că legătura ține de ordinea interioară. Formalitățile administrative, adaugă el, nu au putere asupra ei.
Pentru comparație, Guénon trimite la teologia catolică. Dintre cele șapte sacramente, botezul, mirul și preoția se primesc o singură dată, iar Conciliul din Trento a fixat în 1547 doctrina caracterului imprimat de ele. Guénon vede în aceste sacramente o transpunere exoterică a riturilor inițiatice.
Caracterul de neșters privește însă doar gradele, precizează el. Un venerabil poate fi înlocuit, un mare maestru poate fi destituit, iar funcția se pierde fără ca gradul să dispară.
Apartenența administrativă la o lojă poate înceta. Membrii demisionează, sunt radiați, sunt excluși pentru neplata cotizației sau pentru abateri. Numele lor poate fi scos din tabloul membrilor activi, iar accesul la ședințe încetează.
Același principiu se aplică, la el, și existenței organizației. O organizație inițiatică ar continua să existe atât timp cât trăiește măcar un membru al ei, pentru că nicio putere exterioară nu poate retrage calitatea primită. O societate secretă obișnuită poate fi dizolvată prin decret. Potrivit lui, organizația se stinge odată cu moartea ultimului membru, dacă transmiterea nu a fost continuată.
Administrativ, statutul se poate pierde. Potrivit doctrinei lui Guénon și celor care o urmează, calitatea inițiatică rămâne. Istoricul confirmă prima afirmație. A doua se acceptă sau nu odată cu doctrina din care face parte.
Legământul și cele două feluri de secret
Alcibiade a fost acuzat la Atena, în 415 î.Hr., că parodiase în casă Misterele de la Eleusis. Rechemat din expediția siciliană pentru a răspunde acuzațiilor, Alcibiade a fugit. A fost condamnat la moarte în lipsă, iar averea i-a fost confiscată. Secretul inițiatic avea acolo protecția legii cetății, iar încălcarea lui se pedepsea ca o crimă publică.
Ritualurile occidentale moderne păstrează legământul ca moment central. În ritul de Neofit al Golden Dawn, descris de Bogdan, candidatul ajunge legat la ochi în templu și depune un jurământ solemn de discreție și fidelitate înainte să i se ia legătura. Membrii primeau un motto latin, un nume de ordin: William Butler Yeats a semnat ani la rând Demon est Deus Inversus. Gradele masonice au propriile obligații, rostite cu mâna pe Cartea Legii Sacre.
Guénon interpretează numele nou ca pe o consecință directă a celei de-a doua nașteri. Pentru el, numele profan e cel mai puțin adevărat dintre numele unui om, fiind legat de modalitatea lui cea mai exterioară.
Semnele, cuvintele de recunoaștere, detaliile rituale formează un secret convențional, care poate fi trădat și a fost trădat de nenumărate ori, de la expunerea masonică publicată de Samuel Prichard în 1730 încoace. Adevăratul secret inițiatic, susține Guénon, nu poate fi trădat, pentru că ține de inexprimabil. Nimeni nu îl poate comunica altcuiva, nici dacă ar vrea.
Pentru o comparație din afara Occidentului, ordinele sufite cunosc legământul de credință (bay’a) prin care discipolul se leagă de maestru. Forma diferă, logica rămâne apropiată: un act de angajare care schimbă obligațiile cuiva față de o cale și față de cel care o reprezintă.
Legământul rămâne partea cea mai ușor de verificat a inițierii. Se poate stabili dacă a fost rostit, în fața cui și cu ce cuvinte. Ce produce el în interiorul celui care l-a rostit ține deja de celelalte două planuri.
Cum se cântărește o pretenție de inițiere autentică
Piața spirituală de azi vinde inițieri la distanță, cu certificat în format PDF și plata în rate. Promisiunea comună e transformarea rapidă. Cele trei criterii permit o evaluare calmă.
Câteva întrebări ajută:
- Despre ce tradiție spirituală e vorba, numită precis? O vagă moștenire a înțelepților antici nu e un răspuns.
- Cine conferă ritul și cine l-a recunoscut, la rândul lui, pe cel care îl conferă?
- Există un rit, o comunitate, un registru sau doar o înregistrare video și o plată?
- Ce promite organizația însăși: statut, învățătură sau realizare? A treia promisiune, făcută cu termen, e cel mai sigur semn de alarmă.
- Cine judecă progresul și după ce criterii, cunoscute dinainte?
Răspunsurile separă repede cele trei planuri. O organizație poate confirma primirea unui membru fără să revendice transmiterea unei influențe spirituale în sens guénonian. Guénon însuși admitea că majoritatea inițiaților rămân în pragul inițierii virtuale.
O tradiție poate certifica faptul că cineva a fost primit. Poate atesta, după criteriile ei, că a primit ceea ce ea consideră transmitere. Recunoașterea realizării de către o tradiție depinde de propriile criterii doctrinare și de autoritatea celor care o evaluează. Ea nu devine astfel o constatare istorică independentă.
Bibliografie
- Bogdan, Henrik. Western Esotericism and Rituals of Initiation. Albany: State University of New York Press, 2007 (Introducere, p. 2: metoda limitată la textele rituale publicate și prezentarea capitolului 4, perioada 1697–1730, trecerea de la două la trei grade).
- Guénon, René. Aperçus sur l’initiation. Paris: Éditions Traditionnelles, 1946 (ed. engleză: Perspectives on Initiation).
- Gennep, Arnold van. Les Rites de passage. Paris: Émile Nourry, 1909.
- Turner, Victor. „Betwixt and Between: The Liminal Period in Rites de Passage”, în The Forest of Symbols. Ithaca: Cornell University Press, 1967.
- Turner, Victor. The Ritual Process: Structure and Anti-Structure. Chicago: Aldine, 1969.
- Conciliul din Trento, Sesiunea a VII-a (3 martie 1547), Decretul despre sacramente, canonul IX.
- Edinburgh Register House MS, 1696.
- Prichard, Samuel. Masonry Dissected. Londra, 1730.
- Anderson, James. The Constitutions of the Free-Masons. Londra, 1723, secțiunea III, „Of Lodges”.
- United Grand Lodge of England. Basic Principles for Grand Lodge Recognition, adoptate la 4 septembrie 1929.
- Tucidide, Războiul peloponesiac, cartea a VI-a. Plutarh, Viața lui Alcibiade.
- Hanegraaff, Wouter J. New Age Religion and Western Culture: Esotericism in the Mirror of Secular Thought. Leiden: Brill, 1996 (Introducere, secțiunea „Methodology”, punctul „Empirical”: agnosticismul metodologic). Reluat în Esotericism and the Academy: Rejected Knowledge in Western Culture. Cambridge: Cambridge University Press, 2012.
- National Library of Ireland, documente ale Ordinului Hermetic al Golden Dawn, înregistrarea de catalog vtls000822412 (mottoul lui W. B. Yeats, Demon est Deus Inversus).
- The Freemason’s Chronicle, 9 martie 1878, p. 1, relatarea rezoluțiilor UGLE privind Marele Orient al Franței.
- Pascal, Blaise. Memorialul (23 noiembrie 1654).