Relația dintre simbol și ritual este adesea înțeleasă superficial, ca și cum simpla prezență a unei forme ar fi suficientă pentru activare. Simbolul și ritualul lucrează împreună în orice tradiție spirituală. Simbolismul esoteric fixează în forme recognoscibile un conținut transmis de la o generație la alta, iar ritualul îi dă un loc, o oră și un corp prin care este pus în act. Gesturile, obiectele și cuvintele rămân goale atunci când lipsesc doctrina care le explică și anii de repetare care îl formează pe cel care le face.
Un pumnal cu mâner negru, patru lumânări și o broșură de treizeci de pagini costă azi cât o cină în oraș. Cu ele reproduci în aceeași seară pașii unui ritual publicat acum aproape o sută de ani. Ce se întâmplă în cameră după ce stingi lumânările ține de altceva decât de obiecte.
Antropologii care au studiat ritualul pe teren, de la Arnold van Gennep la Victor Turner și Roy Rappaport, explică ce face o formă repetată cu oamenii. Manualele magiei ceremoniale, de la Agrippa la Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur, arată cum au gândit practicanții aceeași problemă din interior.
Ritualul ca structură stabilă
Roy Rappaport a făcut teren printre maring, o populație din munții Noii Guinee, la începutul anilor 1960. Cartea lui de sinteză, Ritual and Religion in the Making of Humanity, a apărut postum, în 1999, și rămâne una dintre cele mai solide teorii ale ritualului. Rappaport definește ritualul drept îndeplinirea unor succesiuni mai mult sau mai puțin invariabile de acte și rostiri formale, pe care cei care le îndeplinesc nu le-au codificat în întregime.
Ultima precizare este importantă pentru argumentul lui. Rappaport dă două exemple: unele cuvinte și gesturi din liturghia romană au rămas neschimbate de peste o mie de ani, iar Shema, mărturisirea de credință a evreilor, s-ar putea să nu se fi schimbat de trei milenii, după cercetătorul liturghiei evreiești Abraham Idelsohn, pe care îl citează.
Antropologul Anthony Wallace observase în 1966 un lucru ciudat. Într-un ritual bine învățat știi mereu ce semnal urmează, așa că, în sensul strict al teoriei informației, nu primești nimic nou. Wallace numea ritualul „comunicare fără informație”. Pentru Rappaport, această predictibilitate produce certitudine.
Cine schimbă ordinea pașilor de la o seară la alta pierde tocmai certitudinea pentru care ritualul există. Rămâne cu o improvizație care seamănă cu un ritual.
Rappaport mai separă două feluri de mesaje. Cele canonice spun ceva despre o ordine care depășește momentul: Dumnezeu, cosmosul, legea. Cele autoreferențiale vorbesc despre tine, acum. Ai venit, stai în genunchi, ai rostit textul azi și nu săptămâna trecută. Forma stabilă le ține pe amândouă în același gest, iar textul vechi capătă de fiecare dată un vorbitor nou.
Spațiul ritualic și ordonarea interioară
Mircea Eliade pornește, în Sacrul și profanul (1957), de la o biserică dintr-un oraș modern. Pentru credincios, ușa ei separă două feluri de a exista. Pragul desparte strada de interior și, în același timp, e singurul loc pe unde treci dintr-o lume în cealaltă.
De aceea pragul casei avea în multe culturi ritualuri proprii, de la plecăciune la atingerea ramei ușii. Unele culturi vechi ale Orientului Apropiat (Babilonul, Egiptul, Israelul) așezau la prag și locul judecății.
Eliade citează și o descriere a bisericii bizantine. Cele patru părți ale interiorului corespund punctelor cardinale. Altarul e paradisul, așezat la răsărit, iar apusul ține de întuneric și de morții care așteaptă învierea. Credinciosul care înaintează de la ușă spre altar parcurge, în câteva zeci de pași, harta universului așa cum o înțelegea Biserica răsăriteană.
Spațiul ordonat influențează felul în care omul se mișcă și își distribuie atenția. Locul sacru, spune Eliade, oferă un punct fix într-un spațiu altfel omogen și face posibilă orientarea. Crucea exprimă aceeași organizare prin raportul dintre centru și direcțiile spațiului. Omul care intră știe unde e răsăritul, unde stă altarul, ce nu are voie să atingă. Ordinea din jur îi disciplinează astfel atenția.
Eliade observă că și omul nereligios păstrează locuri privilegiate: casa în care s-a născut, strada primei iubiri, un colț dintr-un oraș străin văzut în tinerețe. Le tratează altfel fără să știe de ce. Îi lipsește harta care i-ar spune ce înseamnă.
În practica personală, camera în care lucrezi cere un răsărit stabilit, un loc fix pentru fiecare obiect și un prag pe care îl treci cu un gest anume, de fiecare dată același.
Simbolul și timpul
Yokuts, un popor din California, spun „lumea a trecut” când a trecut un an. Eliade adună asemenea exemple ca să arate că, pentru omul religios, timpul are și el praguri. Sărbătoarea te scoate din durata obișnuită și te pune în timpul mitic pe care îl reactualizează. Timpul acela nu se consumă. Revine identic la fiecare ciclu.
În India vedică, altarul focului reproducea anul cărămidă cu cărămidă. Shatapatha Brahmana numără 360 de cărămizi pentru nopțile anului și alte 360 pentru zile. Altarul reunește astfel simbolismul spațiului și al timpului.
Magia ceremonială occidentală preia ideea în termeni astrologici. Cartea a patra din Filosofia ocultă poartă numele lui Agrippa, dar a apărut în latină, la Marburg, în 1559, la 24 de ani după moartea lui, iar fostul său elev Johann Weyer a declarat-o falsă încă din 1563. Textul cere ca operația să aibă loc în ziua și la ora planetei potrivite, pe un aer senin și liniștit. Ora intră în ritual la fel ca locul și uneltele.
Un simbol esoteric folosit oricând, după cum îți vine, iese din ciclul căruia îi aparține. Figura solară trasată duminică, la răsărit, spune ceva într-un sistem în care duminica aparține Soarelui. Aceeași figură desenată marți la două noaptea spune mai puțin, oricât de corect ai trasa-o.
Inițiere și stabilizare prin repetare
Arnold van Gennep a publicat în 1909 Riturile de trecere și a arătat că riturile care însoțesc schimbările de loc, de stare, de poziție socială și de vârstă au aceeași dispoziție de bază, în trei faze: separarea, pragul și reintegrarea. Ponderea fiecărei faze variază de la naștere la înmormântare, spune el, dar numai în detaliu. Victor Turner a dezvoltat faza din mijloc. Neofitul aflat pe prag nu mai are statutul vechi și nu l-a primit încă pe cel nou. Poartă adesea aceleași haine ca ceilalți inițiați, același nume generic, tace și se supune.
Turner citează studiul lui Audrey Richards despre ritul chisungu la bemba din actuala Zambie (1956). Despre fata izolată în timpul ritului se spune că femeile vârstnice o „cresc ca femeie”. O fac prin instrucțiuni rostite și nerostite, prin simboluri și prin arătarea unor figuri sacre din lut.
Forma ritului și simbolurile îi sunt transmise de comunitate.
Inițierea deschide o stare nouă într-o noapte sau în câteva săptămâni. Repetarea o fixează în ani. În Ordinul Zorilor de Aur, al cărui prim templu, Isis-Urania, s-a deschis la Londra în 1888, candidatul primea gradul de Neofit printr-o ceremonie. Urmau lecțiile de cunoaștere (cabală, simbolism, elemente, meditație) și examene scrise înainte de fiecare din cele patru grade următoare ale Ordinului Exterior. Ceremonia marca intrarea în grad, iar studiul și examenele susțineau formarea dintre inițieri.
La van Gennep și la Turner, reintegrarea aduce un statut nou, cu drepturi și obligații precise. Cine trăiește o inițiere puternică și apoi nu mai repetă nimic rămâne cu experiența ei, pe care o povestește prietenilor, fără obligațiile care ar transforma-o într-un statut.
Simbolul primit și limitele inițiativei personale
Când îndeplinești o liturghie codificată de altcineva, te conformezi ei. Nu poți respinge ordinea pe care o aduci la viață cu propriul trup și cu propria respirație în timp ce o faci. Ar fi o contradicție. Participarea înseamnă acceptare.
Rappaport separă acceptarea de credință. Poți îngenunchea cu îndoieli. Ai acceptat totuși, public, ceva ce n-ai scris tu. Din argumentul lui Rappaport trag o consecință pe care el n-o formulează astfel. Un simbol inventat de tine ratează exact acest punct. Tu ești autorul codului și tot tu îl execuți, așa că nu accepți nimic din afara ta. Ritualul devine o conversație cu propriile preferințe.
Agrippa formulează o limită asemănătoare în termenii propriei doctrine. În cartea a treia a Filosofiei oculte, cine lucrează în magie peste autoritatea funcției lui, fără merit de sfințenie și învățătură, lucrează în zadar și se înșală pe sine și pe cei care îl cred. Același capitol conține o afirmație surprinzătoare pentru cititorul de azi. Ritualurile sfinte îndeplinite corect, cu evlavie și credință fermă, au efect și atunci când omul nu le înțelege.
În ritualurile strict formalizate, inițiativa personală rămâne limitată. Rappaport notează că în ritualurile cele mai formale ocaziile de a introduce ceva nou sunt puține, formalizate și strict delimitate. Rostești numele tău sau intenția ta într-un punct anume al textului. Alegi ziua. Restul îl primești.
Un exemplu simplu: trasarea cercului
Cercul apare în aproape toate manualele occidentale de magie ceremonială. Cartea a patra atribuită lui Agrippa descrie construcția lui în ordine: locul ales, ora potrivită, numele divine scrise în cerc pentru apărare, numele care guvernează planeta operației, apoi luminile, parfumurile și uneltele consacrate. Abia când totul e pregătit, maestrul consacră cercul și începe rugăciunea cu voce tare. Pentru consacrarea unui loc, același text recomandă nume ca Locul lui Dumnezeu, Tronul lui Dumnezeu sau Cortul lui Dumnezeu, scrise de jur împrejur.
Varianta modernă cea mai răspândită vine din Zorii de Aur: Ritualul Minor de Alungare al Pentagramei, publicat de Israel Regardie în 1937, în primul din cele patru volume ale lucrării The Golden Dawn. În forma lui obișnuită, practicantul:
- face Crucea Cabalistică, atingând fruntea, pieptul și cei doi umeri, cu formula ebraică rostită pe măsură ce mâna se mișcă
- se întoarce spre răsărit, trasează în aer o pentagramă și vibrează numele YHVH
- merge mai departe spre sud cu Adonai, spre apus cu Eheieh și spre nord cu AGLA, legând pentagramele printr-o linie de lumină vizualizată
- invocă arhanghelii: Rafael în față, Gabriel în spate, Mihail la dreapta, Uriel la stânga
- încheie cu aceeași Cruce Cabalistică de la început
Pașii încap pe o jumătate de pagină și îi înveți în zece minute. Ce nu încape pe pagină apare abia în timp. De ce începi cu răsăritul. Ce element corespunde fiecărui nume. Ce trebuie să simți în piept și în gât când vibrezi un nume, și cum ții linia vizualizată fără să se rupă între sud și apus. În Zorii de Aur, era singurul ritual, în afara ceremoniilor de inițiere, pe care membrii îl primeau înainte de a intra în Ordinul Interior.
Copiat dintr-un clip de pe internet, cercul rămâne o coregrafie corectă. Lipsește tot ce îi dă un loc în restul sistemului.
Ieșirea din cerc
În Cartea a patra, ritul de consacrare a unei „cărți a spiritelor” nu se încheie odată cu jurămintele. Spiritele primesc permisiunea de a pleca după rânduiala cuvenită, iar cartea se închide și se păstrează legată și sigilată, ca să nu se deschidă din neatenție într-un loc nepotrivit. Van Gennep a pus reintegrarea pe același plan cu separarea. La ndembu, scrie Turner, reluarea relațiilor sexuale marchează ceremonial întoarcerea în societate după perioada de prag.
Nu cunosc o sursă care să măsoare ce se întâmplă când închiderea lipsește. În schema lui van Gennep, un rit fără reintegrare rămâne neterminat. Dă închiderii gesturi fixe, la fel de precise ca deschiderea, și un moment clar în care declari lucrarea încheiată.
Când gestul devine mecanic
Rappaport descrie ce se întâmplă când sacrul ajunge în slujba puterii. Pentru cei care nu se lasă înșelați, ritualul devine gol, iar cuvântul însuși ajunge să însemne formă goală, cum notase Mary Douglas în 1973. Acceptarea rituală, odinioară mai profundă decât credința, devine o formă proverbială de ipocrizie. Contextul lui e politic. La practicantul singur, forma se golește atunci când gesturile continuă după ce atenția și reverența au dispărut.
Agrippa formulează problema reverenței și în raport cu obiectul consacrat. Cartea consacrată trebuie păstrată cu reverență, pentru că lipsa de reverență a minții o face să-și piardă virtutea.
Gestul mecanic și obișnuința bună arată identic din afară. Deosebirea apare în calitatea atenției cu care este executat gestul. Dacă după ritual nu poți spune ce nume ai vibrat la apus sau dacă linia de lumină a rămas întreagă, ai executat gesturile fără atenția pe care practica o cere.
Soluția tentantă e schimbarea formei, ca să devină din nou „proaspătă”. Obții un ritual nou, învățat de la zero, care va deveni și el mecanic peste câteva luni. Mai utilă e schimbarea atenției în interiorul aceleiași forme. O săptămână urmărești respirația dintre nume. Alta, orientarea corpului spre fiecare punct cardinal. A treia, senzația din palme în timpul Crucii Cabalistice. Forma rămâne neatinsă, iar tu observi în ea altceva.
Simbol și ritual la nivelul intelectului, voinței și corpului
Agrippa cere magului demnitate, dobândită prin merit, învățătură și practică. Învățătura are rostul de a cunoaște adevărul. Practica înseamnă îndepărtarea patimilor și a închipuirilor deșarte care stau între om și puterile pe care, spune el, le poartă deja în sine.
La Rappaport, corpul capătă o importanță pe care Agrippa nu o dezvoltă în același fel. Cuvintele unei promisiuni pleacă din gură și se pierd în tăcere. Genunchii pe care îi îndoi și capul pe care îl pleci rămân. Omul care îngenunchează înscrie supunerea în propriul trup, singurul lucru de care nu se desparte niciodată.
Catherine Bell, în Ritual Theory, Ritual Practice (1992), propune termenul de ritualizare: un mod strategic de a acționa, prin care o acțiune se deosebește de celelalte. În introducerea cărții, ea înrădăcinează ritualizarea în interacțiunea dintre un corp socializat și mediul pe care corpul îl structurează.
Cunoașterea, voința și deprinderea corporală nu sunt interschimbabile. Un cititor erudit care știe pe de rost atribuirile Arborelui Vieții și n-a trasat niciodată un cerc are cunoștințe pe care nu le-a verificat niciodată în propriul trup. Voința lipsită de doctrină produce încăpățânare. Corpul format fără celelalte două păstrează gesturi ale căror sensuri s-au pierdut, ca bărbatul care își scoate pălăria intrând într-o biserică fără să mai știe de ce o face.
Ritual fără doctrină
Rappaport dă un exemplu din lumea animală. Babuinul care își prezintă crupa altuia semnalează supunere, iar celălalt, încălecându-l, semnalează dominație. Ritualul se termină acolo. Tot ce transmite privește starea celor doi în acel moment.
Unele gesturi umane transmit același tip de mesaj: plecăciunea, salutul militar, ridicarea pălăriei. Rappaport le numește pur autoreferențiale. Ritualurile religioase adaugă un strat pe care participanții nu l-au creat, mesajele canonice, cu ceea ce el numește postulatele sacre ultime în centru. Shema e exemplul lui preferat.
Multe dintre practicile numite astăzi ritualuri transmit numai acest tip de mesaj. Rutina de dimineață cu lumânare, cană de ceai și trei minute de respirație spune ceva despre tine și starea ta. Nu trimite la o ordine a lumii pe care s-o accepți. O asemenea practică are rostul ei, dar descrierea mai exactă este aceea de obicei.
Cercul lui Agrippa oferă un exemplu mai clar. Locul lui Dumnezeu și Tronul lui Dumnezeu au sens într-o cosmologie creștină și cabalistică precisă. Practicantul rostește numele ca părți ale acestei ordini, împreună cu sensurile și corespondențele lor.
Adaptarea progresivă și pierderea structurii
Rappaport scrie „mai mult sau mai puțin invariabil” și insistă pe primele cuvinte. Ritualurile se schimbă, dar contează ritmul schimbării și cine o decide.
Zorii de Aur s-au rupt între 1900 și 1903 în mai multe grupuri, între care Stella Matutina și Alpha et Omega. Fiecare a păstrat corpul ritualurilor și a modificat detalii. Regardie, membru al Stella Matutina, a publicat apoi materialul ordinului, iar de atunci textele au circulat în zeci de ediții și adaptări.
Să presupunem o versiune a Ritualului Minor al Pentagramei în care numele ebraice devin nume de zeițe, arhanghelii devin animale-totem, iar pentagramele primesc culorile chakrelor. Fiecare schimbare, luată separat, pare o adaptare culturală rezonabilă. Puse una peste alta, lasă intact numai desenul gestului. Dispar corespondențele cu Arborele Vieții, logica orientării și raportul dintre nume și elemente.
O comunitate care modifică un ritual o face rar, încet, cu oameni care cunosc forma veche și răspund pentru schimbare. Practicantul solitar care „îmbunătățește” textul în fiecare lună face în doi ani mai multe modificări decât un ordin într-un secol.
Graba modernă și pierderea formării
Turner descrie neofitul ca pe o tablă goală pe care grupul își scrie cunoașterea. Încercările și umilințele prin care trece au un rost dublu. Distrug statutul vechi și îl pregătesc pentru responsabilitățile noi, ca să nu abuzeze mai târziu de privilegiile primite.
Ordinele esoterice moderne au folosit și ele perioade lungi de pregătire înaintea avansării. În A∴A∴, ordinul fondat de Aleister Crowley și George Cecil Jones în 1907, gradul de Probaționer dura cel puțin un an, timp în care candidatul începea practicile alese de el și ținea o evidență atentă a lor. Dion Fortune le dădea aspiranților la Fraternity of the Inner Light (înființată în 1922, numită mai târziu Society of the Inner Light) o pregătire preliminară prin cursuri prin corespondență, iar inițierea în Misteriile Mici venea abia după încheierea lor.
Pe piața de azi apar „inițieri” de un weekend, cu diplomă la final. Cursantul pleacă duminică seara cu toate gesturile și fără niciunul dintre anii care le-ar fi dat greutate.
Bănuiesc că anul de jurnal din A∴A∴ avea și un efect simplu. Însemnările arătau, după câteva luni, cine practică și cine s-a entuziasmat o lună și a renunțat. Nicio ceremonie nu face selecția asta în locul timpului.
Experiența subiectivă și criteriul stabilității
Rappaport rezumă cercetările Barbarei Lex din 1979. Ritmicitatea, repetarea, consumul de droguri, hiperventilația și durerea par să împingă starea minții spre emisfera cerebrală nedominantă. Lex preia de la Felicitas Goodman numele de „comportamente de antrenare” pentru aceste mecanisme.
Intensitatea unei trăiri nu dovedește, prin ea însăși, că ritualul a produs rezultatul urmărit. Hiperventilația provoacă la aproape oricine furnicături în mâini și în jurul gurii și amețeală, independent de simbolurile folosite.
Pentru practica personală, criteriile sunt mai concrete:
- rezultatul revine când repeți operația, în aceeași formă și la aceeași oră
- conduita din afara cercului se schimbă în direcția cerută de doctrină, iar oamenii din jur observă fără să le spui
- jurnalul arată un progres pe luni, cu suișuri și coborâșuri, și nu un vârf urmat de gol
- un practicant mai vechi, care te vede lucrând, recunoaște ce descrii
Experiența subiectivă rămâne materialul de lucru. Noteaz-o în detaliu, cu data și ora. Judec-o după ce a rezistat câteva luni.
Concluzie
Ca exercițiu personal, nu ca regulă tradițională, putem alege un singur ritual scurt dintr-o tradiție documentată. Textul și comentariul școlii care l-a creat trebuie să fie disponibile. Ritualul Minor al Pentagramei e un candidat bun, pentru că are o formă stabilă și o literatură întinsă în jurul lui. Îl facem zilnic nouăzeci de zile, la aceeași oră, în același loc, orientat la fel. A∴A∴ cerea un an întreg pentru practicarea zilnică a ritualului.
Nu schimbăm nimic în text până la final. După fiecare sesiune notăm ora, elementul pe care l-am urmărit cu atenție și ce am observat în corp.
La sfârșitul celor trei luni, citim tot jurnalul într-o singură seară. Vom vedea unde gestul a devenit mecanic, unde a revenit atenția și ce întrebări avem pentru cineva care practică de mai mult timp. Ne adresăm acelui practicant înainte să trecem la următorul ritual.
Bibliografie
- Agrippa, Heinrich Cornelius. Three Books of Occult Philosophy. Trad. James Freake, ed. și adnotări Donald Tyson. Llewellyn Publications, 1993.
- Bell, Catherine. Ritual Theory, Ritual Practice. Oxford University Press, 1992.
- Eliade, Mircea. Sacrul și profanul. Trad. Brîndușa Prelipceanu. Humanitas, 2013.
- Rappaport, Roy A. Ritual and Religion in the Making of Humanity. Cambridge University Press, 1999.
- Regardie, Israel. The Golden Dawn: An Account of the Teachings, Rites, and Ceremonies of the Order of the Golden Dawn. 4 vol. Aries Press, 1937–1940.
- Richards, Audrey I. Chisungu: A Girl’s Initiation Ceremony among the Bemba of Northern Rhodesia. Faber and Faber, 1956.
- Turner, Victor. The Ritual Process: Structure and Anti-Structure. Aldine Publishing Company, 1969.
- van Gennep, Arnold. Les rites de passage. Émile Nourry, 1909.
- Weyer, Johann. De praestigiis daemonum. 1563.