Pentagrama este o stea cu cinci colțuri desenată dintr-o singură linie continuă, fără ca vârful condeiului să părăsească hârtia. Numele vine din grecescul pentagrammon, „cinci linii”. I se mai spune pentalpha, pentru că figura conține de cinci ori litera A, iar în spațiul german purta numele de Drudenfuss. A fost pe rând amuletă babiloniană, semn pitagoreic al sănătății, blazon cavaleresc, emblemă a chirurgilor olandezi și instrument ritual în ocultismul victorian.
În simbolismul esoteric, sensul ei depinde de cine a desenat-o, când și pe ce obiect. O pentagramă zgâriată pe un inel din secolul al X-lea, găsit lângă Veles, și una tipărită pe coperta unei cărți satanice din 1969 au aceeași formă și aproape nimic altceva în comun.
Cinci linii și o proporție: geometria pentagramei
Mâna pornește dintr-un vârf, sare peste vârful vecin și se întoarce la punctul de plecare după cinci segmente egale. Fiecare colț măsoară 36 de grade. În centru rămâne un pentagon mic, întors cu capul în jos.
Matematicianul Eli Maor și artistul Eugen Jost, în Pentagons and Pentagrams: An Illustrated History (Princeton University Press, 2022), explică matematica figurii. Fiecare linie a stelei o taie pe alta exact în raportul de aur, adică aproximativ 1,618. Maor atribuie observația lui Teetet din Atena, prieten al lui Platon, mort în jurul anului 369 î.Hr.
Pentagonul interior are latura egală cu 0,382 din latura celui exterior și ocupă cam 15% din suprafața lui. Unind colțurile pentagonului mic, rezultă o pentagramă nouă, mai mică, iar procesul continuă la nesfârșit, în ambele direcții.
Pentru o școală care vedea în numere temelia lumii, o figură care se reproduce pe sine după aceeași proporție la fiecare nivel avea și sens filozofic. Maor deschide cartea cu o observație luată din dicționarul de numere al lui David Wells (1986): pitagoreicii legau cifra cinci de căsătorie, ca sumă dintre doi, primul număr feminin, și trei, primul număr masculin.
De la semnul UB din Uruk la ulcioarele din Iudeea
Istoricul esoterismului Graham John Wheeler notează că arheologii au găsit pentagrame în Europa și în Asia încă din epoca pietrei. Primul semn cu un context scris vine din Mesopotamia. Jan Schouten, medic și istoric olandez, îl identifică în The Pentagram as a Medical Symbol (1968) cu semnul sumerian UB, atestat pe tăblițele din stratul Uruk IV. Schouten îl datează între 3000 și 2800 î.Hr., iar cercetări mai noi plasează stratul spre sfârșitul mileniului IV î.Hr.
Semnul UB se lega de numărul patru, nu de cinci, și de cele patru direcții ale lumii. Restul ține de ipoteza lui Schouten: patru planete (Jupiter, Mercur, Marte și Saturn) puse în relație cu direcțiile, plus Venus, „Regina Cerului”, adăugată drept al cincilea punct. Autorul o prezintă ca posibilitate, fără dovadă directă în textele mesopotamiene.
Tot ca ipoteză formulează Schouten și pasul următor. La început semnul n-ar fi avut rol magic, iar funcția de amuletă împotriva demonilor bolii ar fi apărut mai târziu, posibil după mileniul I î.Hr.
Egiptul are stele cu cinci raze în morminte și pe trupul zeiței cerului, susținută de Shu, zeul aerului. Schouten refuză să le numească pentagrame: sunt stele, fără liniile care se încrucișează. Pentagrama propriu-zisă reapare în Iudeea, pe ștampilele unor vase de lut datate între anii 400 și 200 î.Hr. Arheologii Oded Lipschits și Efrat Botcher, de la Universitatea din Tel Aviv, au citit în cele cinci adâncituri ale stelei literele cuvântului ebraic YRŠLM, Ierusalim.
Mormintele neolitice au oferit și arici de mare fosilizați, cu o stea în cinci colțuri formată natural pe suprafață. Colecția lui Albert Ritter, profesor la Ilfeld la începutul secolului al XVIII-lea, păstra o asemenea fosilă cu steaua retușată de mână omenească, ca să semene mai bine cu modelul.
Hygieia și scutul regelui Antiochus
Teza centrală a lui Schouten privește Antichitatea. Autorul separă două pentagrame. Prima e amuleta veche, de origine babiloniană, care alunga demonii. A doua e Salus Pythagorae, semnul pitagoreic al sănătății, apreciat pentru construcția geometrică și lipsit, în principiu, de funcție magică.
Lucian din Samosata, în secolul al II-lea d.Hr., spune că pitagoreicii foloseau semnul ca salut între ei și îl numeau hygieia, „sănătate”. Literele cuvântului așezate între colțuri apar pe imaginile din Renaștere. Schouten admite că alegerea pitagoreicilor a fost influențată, într-o anumită măsură, de amuleta mai veche.
Pierio Valeriano, în Hieroglyphica, primul mare manual de simboluri al Europei, povestește că regele seleucid Antiochus I Soter („Salvatorul”) a pus pentagrama pe armurile soldaților înaintea bătăliei cu galații, apoi a bătut-o pe monede. Agrippa repetă povestea. Schouten o preia de la cei doi autori renascentiști, fără o sursă antică sau numismatică precisă, așa că episodul rămâne o tradiție din secolul al XVI-lea.
Monedele cu pentagramă din Melos, Cirene, Siracuza sau Velia sunt reale și au purtat semnul prin lumea greacă și romană. În prima jumătate a secolului I î.Hr., magistratul roman L. Papius bate denari cu pentagramă. Numismatul Edward Sydenham vede în ea insigna meșterilor constructori din colegiile de meșteșugari ale Romei, fără legătură cu filozofia lui Pitagora.
Pentagrama lipsește sau apare rar în epoca creștină timpurie. Schouten citește absența ca respingere a unui semn păgân și o compară cu ghirlandele, frecvente pe sarcofagele păgâne și aproape inexistente pe cele creștine.
Drudenfuss: pentagrama de pe leagăn și de pe pragul grajdului
Jacob Grimm a notat trei nume germane vechi pentru figură: Alpfuss, Alpkreuz și Drudenfuss. Asemănarea sonoră i-a făcut pe mulți să creadă că Drudenfuss înseamnă „piciorul druidului”, dar cuvântul vine de la Drude. Drude era, în folclorul din sudul Germaniei și din Austria, o ființă care chinuia oamenii în somn și le aducea coșmaruri.
O xilogravură din Pluemen der Tugent, tipărită la Augsburg în 1486, arată o vrăjitoare oprită în fața unui grajd de pentagrama desenată pe prag. Oamenii pictau sau sculptau steaua pe leagăne, paturi, uși de grajd, porți de castel și ziduri de case.
Un leagăn din 1579, păstrat la Bayerisches Nationalmuseum din München, are pentagrama pe interiorul tăbliei de la cap. Pe exteriorul tăbliei de la picioare, doi îngeri țin monograma lui Hristos, IHS.
Turnul bisericii Marktkirche din Hanovra, început în 1350, are pe frontonul estic o pentagramă și pe cele de nord și de sud câte o hexagramă. Schouten observă că, în uzul popular, cele două stele însemnau același lucru: protecție. Tipografii și meșterii le-au încurcat des.
Balcanii oferă un material arheologic bogat. Arheologa macedoneană Orhideja Zorova a inventariat în Studia Mythologica Slavica (2007) inele medievale cu pentagramă incizată. Cel mai vechi exemplar macedonean vine de la Gradište-Taor, din antichitatea târzie sau din Evul Mediu timpuriu. Analogii există în mormintele culturii Koman din nordul Albaniei, din secolele VII și VIII. Alte inele provin de la Bresto-Burlatica, lângă Veles (secolele X și XI), și de la Demir Kapija (secolele XIV și XV).
La Mișevsko, în Bulgaria, au apărut inele de bronz cu o stea în cinci colțuri, găsite înaintea săpăturilor. Într-un mormânt de femeie de la Ablanița s-a păstrat un inel de cupru cu pentagrama înconjurată de puncte. Ambele necropole au înmormântări creștine. Zorova vede aici straturi de credință suprapuse, păgâne și creștine, purtate de aceeași persoană.
Zorova adaugă și pictura bizantină, după studiul istoricului de artă Vladimir Mako din 1990. Din secolul al XII-lea, în scena Schimbării la Față, mandorla cu opt raze din jurul lui Hristos e înlocuită uneori cu una cu cinci raze. La Staro Nagoričino forma e un pentagon regulat, iar la Dečani apare și în jurul nimbului Înțelepciunii. Mako leagă cifra cinci de cele cinci simțuri ale înțelepciunii, iar Zorova lasă deschisă întrebarea cât de deliberate erau aceste pentagrame.
Cavalerul cu cinci de cinci
Poemul englez Sir Gawain și Cavalerul Verde, scris în secolul al XIV-lea, oferă cea mai detaliată lectură creștină a pentagramei din tot Evul Mediu. Autorul anonim descrie scutul roșu al lui Gawain, cu steaua pictată în aur curat, și se oprește din poveste ca să explice de ce i se potrivește tocmai lui.
Semnul, spune poetul, l-a gândit Solomon ca simbol al credinței. Englezii îi spun „nodul fără capăt”, pentru că fiecare linie trece peste alta și nimeni nu-i găsește începutul. După Israel Gollancz, care cita dicționarul Oxford, cuvântul pentangle apare aici singura dată în engleza medievală, iar următorul exemplu datează din 1646.
Gawain era credincios în cinci lucruri, fiecare în cinci feluri:
- cele cinci simțuri, fără niciun cusur
- cele cinci degete, care nu l-au trădat niciodată în luptă
- cele cinci răni primite de Hristos pe cruce, în care își punea toată nădejdea
- cele cinci bucurii ale Fecioarei, a cărei imagine era pictată pe interiorul scutului, ca s-o vadă în luptă
- dărnicia și dragostea de oameni, cumpătarea, curtoazia și evlavia, socotită cea mai înaltă dintre ele
Poemul se sprijină pe ideea legăturii neîntrerupte. Virtuțile țin una de alta ca liniile stelei, iar când Gawain cedează într-un singur punct, întregul nod se desface. Asta se întâmplă când acceptă brâul verde de la soția gazdei și îl ascunde de gazdă.
Valeriano desena silueta lui Hristos acoperită de o pentagramă, cu vârfurile atingând cele cinci răni. Schouten amintește și ecourile liturgice ale numărului: cinci cruci incizate pe masa altarului la sfințire, cinci boabe de tămâie în lumânarea pascală.
Omul din pentagramă: Agrippa, Paracelsus și chirurgii din Gouda
Schouten îl citează pe Paracelsus, care numea pentagrama semnul microcosmosului și îi dădea loc important în practica magică. Agrippa von Nettesheim a desenat ideea în cartea a doua din De occulta philosophia, capitolul despre proporțiile trupului omenesc. Prima carte apăruse la Anvers în 1531, iar ediția completă, cu figurile, a ieșit la Köln în 1533. Desenul arată un om cu brațele și picioarele întinse, înscris într-un cerc, cu capul în vârful de sus și cu semnele a cinci planete în colțuri: Marte, Venus, Mercur, Saturn și Jupiter.
Tot la Agrippa apare o a doua figură, mai mică. O pentagramă închisă în patru cercuri concentrice, cu semnele planetelor pe margine, despre care autorul notează că e semnul sănătății purtat de Antiochus Soter.
Din secolul al XVI-lea, pentagrama devine emblemă medicală în Occident, pe filiera medicinei astrologice, numită pe atunci iatromatematică. Athanasius Kircher o pune pe frontispiciul ediției a treia din Magnes sive de arte magnetica (Roma, 1654), cu literele hygieia între colțuri și cuvântul Medicina pe margine. Breasla chirurgilor din Gouda o adoptă în stema ei în 1660.
Johann Nicolaus Pechlin o desenează în 1672 pe capul zeiței Hygieia, alături de Asclepios. Pharmacopoeia Bruxellensis din 1739 o așază, cu inscripția SALUS, deasupra arcadei care duce spre grădina de plante medicinale a unei farmacii. O ediție din 1672 a lucrării Schat der Gesontheyt de Johan van Beverwijck pune din greșeală o hexagramă în locul ei și o descrie drept trei cercuri împletite.
După secolul al XVIII-lea, scrie Schouten, pentagrama cade în uitare completă ca simbol medical. Medicina modernă a rămas la toiagul cu șarpe al lui Asclepios.
Eliphas Lévi și direcția vârfurilor
Alphonse-Louis Constant, cunoscut sub pseudonimul Eliphas Lévi, a publicat între 1854 și 1856 Dogme et rituel de la haute magie, lucrarea lui cea mai cunoscută. La el apare prima teorie sistematică a pentagramei „bune” și a celei „rele”.
Lévi numește pentagrama „steaua arzătoare” a școlilor gnostice, semnul atotputerniciei intelectuale. După direcția vârfurilor, scrie el, ea reprezintă ordinea sau dezordinea, mielul lui Ormuzd și al Sfântului Ioan sau țapul blestemat din Mendes, pe Maria sau pe Lilith. Cu un singur vârf în sus îl desemnează pe Mântuitor. Cu două vârfuri în sus devine Satana sau țapul sabatului.
Explicația lui pornește de la trupul omenesc. Steaua are patru membre și un vârf unic pentru cap. Un om cu capul în jos înseamnă, pentru Lévi, un demon, adică răsturnarea minții, dezordinea, nebunia.
Ritualul de consacrare cere materiale precise. Semnul se trasează cu aur curat pe marmură albă nefolosită sau cu vermillon pe o piele de miel fără pată. Se consacră cu cele patru elemente, se suflă de cinci ori asupra lui și se usucă în fumul a cinci parfumuri: tămâie, smirnă, aloe, sulf și camfor. Operatorul rostește numele a cinci genii, Gabriel, Rafael, Anael, Samael și Orifiel.
Lévi nu cerea ca pentagrama să rămână pe hârtie. Operatorul o așeza pe altarul parfumurilor și sub trepiedul evocărilor și o purta asupra lui, împreună cu steaua cu șase raze, semnul macrocosmosului. Tot el recomanda unei persoane care se credea vrăjită printr-o figură de ceară o contra-figurină pusă în mijlocul unui pantacul mare cu pentagramă, unsă șapte zile cu ulei și balsam și arsă apoi în focul consacrat.
Baphomet-ul desenat de Lévi pe frontispiciul volumului Rituel poartă pe frunte o pentagramă cu vârful în sus. Lévi precizează că orientarea aceasta ajunge pentru a face din țap un simbol al luminii.
În sursele mai vechi discutate mai sus, de la amuletele babiloniene la leagănul bavarez și figura lui Agrippa, orientarea stelei nu primește o valoare morală. Opoziția sistematică dintre un vârf și două vârfuri în sus apare documentată abia la Lévi.
Pentagrama trasată în aer: ritualul Golden Dawn
Ordinul Hermetic al Zorilor de Aur, înființat la Londra în 1888, a pus pentagrama în centrul unui gest ritual codificat. Ritualul Mic de Alungare al Pentagramei (Lesser Banishing Ritual of the Pentagram) a devenit cel mai cunoscut ritual al renașterii oculte moderne. Wheeler i-a reconstituit sursele într-un studiu publicat în revista Correspondences (2020).
Practicantul trasează în aer, cu un pumnal, câte o pentagramă spre fiecare punct cardinal și duce vârful lamei în centrul ei. Rostește apoi prelung un nume divin ebraic: YHVH la răsărit, Adonai la miazăzi, Eheieh la apus și AGLA la miazănoapte. La final revine la răsărit și închide cercul.
În afara ceremoniilor de grad, era singurul ritual comunicat membrilor ordinului exterior, imediat după inițiere. Seara se făcea forma de alungare, dimineața o variantă de invocare. Pentagramele trasate aici se numesc în sistemul ordinului „de alungare a Pământului”, iar natura lor depinde de direcția în care mâna trage liniile. Ritualul Suprem al Pentagramei folosea trasee diferite pentru celelalte elemente și pentru spirit, al cincilea element.
Wheeler găsește în documentele ordinului o instrucțiune ciudată: la orice pentagramă, unghiul trebuie închis cu grijă la punctul final. Explicația vine din Faust de Goethe, partea întâi. Mefistofel nu reușește să iasă din camera lui Faust din cauza pentagramei de pe prag, dar a intrat, pentru că unghiul exterior rămăsese puțin deschis. După Wheeler, detaliul pare singurul element al ritualului împrumutat conștient dintr-o operă de ficțiune.
Corespondențele dintre elemente, direcții și nume divine nu vin din cabala tradițională. Un pasaj din Zohar, citat de Wheeler, așază focul la nord, aerul la est, apa la sud și țărâna la vest. Acolo unde sursele lui Samuel Liddell MacGregor Mathers, principalul autor al sistemului, se contraziceau, el a impus soluția pe care o socotea practică. Wheeler descrie rolul lui ca pe o codificare a unor idei care fuseseră până atunci flexibile.
Relația dintre simbol și ritual folosește aici și elemente mult mai vechi decât ordinul. Pentru partea care cheamă arhanghelii în cele patru direcții, Wheeler găsește motive paralele în magia evreiască și în bolurile de incantație din Antichitatea târzie. Cel mai vechi precedent e un text babilonian din mileniul al II-lea î.Hr.: exorcistul intra în casa bolnavului cu zeul Šamaš înaintea lui, cu Sîn în spate, cu Nergal la dreapta și cu Ninurta la stânga. Legăturile dintre arhangheli și elemente, Mathers le-a luat de la Agrippa.
Ritualul a circulat ulterior prin publicațiile mai multor autori. Aleister Crowley l-a inclus în Liber O (1909), după Wheeler prima lui apariție tipărită. Preotul J. C. Fitzgerald a publicat în 1915 o variantă creștinată. Dion Fortune recomanda în Psychic Self-Defence (1930) pentagramele de alungare ca mijloc de apărare, iar Israel Regardie a dat textul în The Tree of Life (1932) și apoi în ediția completă a ritualurilor, între 1937 și 1940.
Steaua răsturnată și pentaclul vrăjitoarelor
Imaginea legată azi de satanism, un cap de țap înscris într-o pentagramă cu două vârfuri în sus, nu vine de la Lévi. Stanislas de Guaita, ocultist francez format în cercul admiratorilor lui Lévi, a publicat-o în 1897 în La Clef de la magie noire. Literele ebraice din vârfuri formează cuvântul Leviathan, iar în desen sunt înscrise și numele Samael și Lilith.
Biserica lui Satan, fondată de Anton LaVey la San Francisco în 1966, a adoptat o versiune simplificată a desenului ca emblemă. Ea apare pe coperta Bibliei satanice în 1969, iar numele de Sigiliul lui Baphomet îl primește în The Satanic Rituals, în 1972.
Wheeler arată că Gerald Gardner, fondatorul Wicca, a copiat ritualul pentagramei în manuscrisul „Ye Bok of Ye Art Magical”, care stă la baza primelor versiuni ale Cărții Umbrelor. Ritualul complet nu a rezistat în tradiția wiccană, dar pentagramele și cercul trasat după punctele cardinale au rămas. Gardner scria în Witchcraft Today (1954) că cercul magicianului ceremonial era socotit protector, pe când cercul vrăjitoarelor ține înăuntru puterea ridicată din trupurile lor.
Pentaclul wiccan, o pentagramă împletită înscrisă în cerc, a devenit semn de identitate religioasă. În aprilie 2007, înțelegerea care a încheiat procesul Circle Sanctuary v. Nicholson l-a adăugat pe lista emblemelor acceptate de Departamentul pentru Veterani al Statelor Unite pe pietrele funerare ale militarilor.
Ce spune o pentagramă găsită pe un obiect
Interpretarea simbolurilor nu se poate baza numai pe orientare. Pentru o stea mai veche decât Lévi, întrebarea despre vârful de sus are rareori sprijin în sursele care au supraviețuit.
Inscripțiile dintre colțuri oferă un indiciu mai sigur. Literele grecești ale cuvântului hygieia trimit spre tradiția pitagoreică și medicală. SALUS, la fel. AGLA, acronimul ebraic pentru Atah Gibor Le-olam Adonai (Regardie îl traduce „Tu ești mare în veci, Doamne”), apare de secole în magia occidentală, de la amulete și grimoare până la Golden Dawn. Schouten reproduce o emblemă cabalistică cu pentagramă, AGLA și nume de îngeri. Literele care formează Leviathan, cu Samael și Lilith alături, arată spre Guaita și urmașii lui.
Forma liniilor adaugă alte informații. Pe steagul Marocului, steaua verde adăugată la 17 noiembrie 1915 e o pentagramă cu linii împletite, numită Pecetea lui Solomon. O stea plină, fără linii interioare, ține de alt registru heraldic și nu intră în istoria pentagramei decât prin forma exterioară.
Poziția semnului pe obiect ajută la identificarea utilizării sale. Pe un leagăn, steaua avea rol protector. Pe o monedă din Velia era emblema orașului, iar pe denarul lui Papius, după Sydenham, insigna unei bresle. Pe inelul de la Ablanița însoțea o creștină în mormânt.
La Muzeul municipal Catharina Gasthuis din Gouda se păstrează o pernă brodată din 1674 cu stema breslei chirurgilor și un pocal de sticlă al aceleiași bresle, cu stema flancată de sfinții Cosma și Damian. Arhivele orașului păstrează o adeverință semnată de chirurgul Cornelis Bleuland în 1785. Schouten le reproduce pe toate trei ca mărturii ale pentagramei breslei, folosită peste un secol ca semn al sănătății și al unei meserii.
Bibliografie
- Agrippa, Heinrich Cornelius. De occulta philosophia libri tres. Köln, 1533.
- Gardner, Gerald. Witchcraft Today. London: Rider, 1954.
- Lévi, Eliphas. Dogme et rituel de la haute magie. Paris: Germer Baillière, 1854–1856.
- Mako, Vladimir. „Geometrijski oblici nimbova i mandorla.” Zograf 21 (1990): 41–59.
- Maor, Eli și Eugen Jost. Pentagons and Pentagrams: An Illustrated History. Princeton: Princeton University Press, 2022.
- Schouten, Jan. The Pentagram as a Medical Symbol: An Iconological Study. Nieuwkoop: B. de Graaf, 1968.
- Sir Gawain and the Green Knight. Traducere de Brian Stone. Harmondsworth: Penguin Books, 1959.
- Wheeler, Graham John. „A Microcosm of the Esoteric Revival: The Histories of the Lesser Banishing Ritual of the Pentagram.” Correspondences 8, nr. 1 (2020): 5–44.
- Zorova, Orhideja. „The Pentagram in the Middle Ages – Preliminary Researches into Its Meanings.” Studia Mythologica Slavica 10 (2007): 51–82.