Sophia în gnosticism: povestea căderii care a schimbat lumea

Sophia în gnosticism reprezentată într-o gravură renascentistă inspirată de cosmologia și mitologia gnostică.

Sophia înseamnă, în greacă, înțelepciune. Relatările despre ea descriu însă dorință, necunoaștere, suferință și restaurare. Valentinienii prezentați de Irineu explică apariția substanțelor lumii prin drama Sophiei și a lui Achamoth. Apocrifonul lui Ioan povestește nașterea lui Ialdabaoth, conducătorul care ignoră existența lumii divine superioare.

Sophia în gnosticism: de unde vine această figură

Personificarea feminină a Înțelepciunii precedă textele gnostice. Capitolul 8 din Proverbe o prezintă pe Înțelepciune, Chokmah în ebraică, vorbind despre existența ei înaintea lumii și despre prezența ei alături de Dumnezeu la creație. „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui”, spune ea în versetul 22 (traducerea Dumitru Cornilescu).

Filon din Alexandria, un evreu elenizat contemporan cu Isus, duce personificarea mai departe. În De ebrietate (30–31), el îl numește pe Creator tatăl lumii și pe cunoașterea Creatorului mama ei. Din unirea lor, care nu seamănă cu o unire omenească, se naște lumea sensibilă, fiul lor unic și iubit. Pentru a-și susține lectura, Filon pune în gura Înțelepciunii versetul despre facerea ei la începutul lucrărilor lui Dumnezeu.

Hans Jonas propunea că figura gnostică a Sophiei reunește Înțelepciunea iudaică și trăsături ale zeițelor lunii, iubirii și maternității din Orientul Apropiat. El sublinia însă că lipsesc dovezile despre etapele intermediare ale acestei presupuse contopiri. Ipoteza descrie o posibilă genealogie a figurii, fără să stabilească un traseu istoric demonstrat.

Irineu îl prezintă pe Simon Magul drept punctul de plecare al tuturor ereziilor și îi atribuie o poveste despre o Gândire divină feminină (Adversus haereses I.23.2). Simon o răscumpărase din sclavie, la Tir, pe o femeie numită Helena și o prezenta drept prima Gândire (Ennoia) a minții lui, mama tuturor. Prin ea, spunea el, concepuse facerea îngerilor. Gândirea a ieșit din el și a produs îngeri și puteri, iar aceștia au făcut lumea.

Din invidie, au reținut-o și au închis-o în trupuri omenești, trecând-o dintr-un trup de femeie în altul, inclusiv în cel al Elenei din Troia. Simon pretindea că a venit să o elibereze întâi pe ea, apoi pe oameni. Irineu nu folosește aici numele Sophia, iar relatarea lui e polemică. Schema unei puteri feminine care produce stăpânii lumii și ajunge prizoniera lor seamănă totuși cu ce povestesc despre Sophia celelalte texte din articol.

Sophia din Pleromă: ultima dintre Eoni

Sistemul valentinian descris de Irineu prezintă lumea divină ca o succesiune de perechi de emanații numite Eoni. Din Adânc și Tăcere provin Mintea și Adevărul. Această pereche produce Cuvântul și Viața, din care provin Omul și Biserica. Împreună cu alte emanații, ei alcătuiesc cele cincisprezece perechi ale Plenitudinii, Pleroma.

Sophia e cel mai tânăr dintre Eoni. Irineu spune că ea acționează fără consortul ei, Theletos, sub pretextul iubirii, dar de fapt din îndrăzneală. Vrea să cuprindă măreția Tatălui nenăscut, pe care în această relatare îl cunoaște numai Mintea, Nous. Urmărind un lucru imposibil, ajunge aproape să se dizolve în substanța Lui.

O oprește Horos, Limita, o putere produsă de Tatăl prin Monogenes, fără pereche. Irineu îi dă mai multe nume: Stauros, Lytrotes, Carpistes, Horothetes, Metagogeus. Horos o întărește pe Sophia și o readuce la perechea ei, în interiorul Pleromei. Sophia înțelege că Tatăl nu poate fi cuprins și renunță.

Intenția ei rămâne însă. Horos o desparte de Sophia, împreună cu patima, și o scoate în afara Plenitudinii. Irineu consemnează și o variantă, în care încercarea Sophiei produce direct o substanță fără formă.

Restaurarea nu se oprește la Sophia. Monogenes produce o pereche nouă, Christos și Duhul Sfânt, ca o cădere asemănătoare să nu se mai repete. Christos îi învață pe Eoni ce înseamnă perechea și le arată că Tatăl poate fi cunoscut numai prin Fiul. Duhul Sfânt îi învață să mulțumească, îi face egali între ei și le aduce odihna. Eonii îl laudă apoi pe Tatăl.

Din recunoștință, fiecare Eon contribuie cu ce are mai bun. Rezultă Isus, pe care Irineu îl numește Mântuitor, Christos, Logos și „Totul”, pentru că provine din toate contribuțiile. Odată cu el apar îngerii care îl însoțesc. Mântuitorul și îngerii lui vor coborî mai târziu la Achamoth.

Achamoth, Sophia cea de jos

Intenția expulzată din Pleromă primește numele Achamoth, formă derivată din ebraicul chokmah. După Irineu, ea poartă numele Sophia, preluat de la Sophia din Pleromă, și Duhul Sfânt, după Duhul care îl însoțea pe Christos. Ajunge în locuri ale umbrei și ale golului, fără formă și fără cunoaștere.

Prima formare vine de la Christos. El se întinde peste Horos și îi dă lui Achamoth o formă, dar numai după substanță, nu și după cunoaștere. Apoi se retrage. În ea rămâne, scrie Irineu, un fel de mireasmă a nemuririi, destul cât să caute lumina pierdută. Horos îi taie drumul spre Pleromă, iar ea strigă „Iao”. De aici ar veni, potrivit relatării, numele acesta.

A doua formare începe când Achamoth se întoarce spre Christos, iar el îl trimite pe Mântuitor, însoțit de îngeri. Achamoth își acoperă mai întâi fața cu un văl, apoi aleargă spre el. Mântuitorul îi dă formă după cunoaștere și o vindecă de patimi. Patimile nu dispar. Mântuitorul le desparte de ea și le preface în materie fără formă, apoi în trupuri. Rezultă două substanțe, una rea și una supusă patimilor. Prin separarea și transformarea patimilor, Mântuitorul creează lumea în potență, potrivit relatării lui Irineu.

Eliberată de patimi, Achamoth privește îngerii care îl însoțesc pe Mântuitor și concepe din această privire roade spirituale, după chipul lor. Ele formează sămânța pneumatică, pe care Achamoth o așază apoi în oameni prin Demiurg, fără ca el să știe.

Pe aceeași succesiune se sprijină cele trei categorii de oameni. Hylicii aparțin substanței materiale, căreia schema îi refuză mântuirea. Psihicii provin din substanța sufletească, legată de întoarcerea lui Achamoth, și pot ajunge, prin credință și fapte, în locul intermediar. Pneumaticii poartă sămânța născută din privirea îngerilor.

Achamoth rămâne în locul numit Ogdoada, deasupra Demiurgului și în afara Plenitudinii, până la restaurarea finală. Dedublarea Sophiei îi permite sistemului să separe greșeala, petrecută înăuntrul lumii divine, de suferința din care ia naștere lumea materială.

Barbelo și Sophia în Apocrifonul lui Ioan

Apocrifonul lui Ioan îi atribuie lui Barbelo și Sophiei locuri distincte în lumea divină. Barbelo, Prima Cugetare, este prima manifestare a Spiritului nevăzut. Sophia apare ulterior în succesiunea emanațiilor.

Ialdabaoth și nașterea unui Dumnezeu orb

În același text, Sophia încearcă să producă o ființă din sine, fără aprobarea Spiritului și fără participarea consortului ei. Ceea ce iese e o creatură cu chip de șarpe și de leu, urâtă și diformă, care nu seamănă deloc cu mama ei. Sophia își ascunde progenitura într-un nor luminos, departe de privirea nemuritorilor.

Sophia îi dă numele Ialdabaoth. Primul arhonte primește o parte din puterea mamei sale, dar rămâne neștiutor față de lumea divină. Convins că e singurul dumnezeu existent, rostește o frază care amintește de cartea lui Isaia: „Eu sunt Dumnezeu și nu mai există altul afară de mine”. Mama lui începe să se frământe, înțelegând lipsa care s-a produs.

Ialdabaoth și puterile lui alcătuiesc trupul psihic al lui Adam, iar suflarea lui Ialdabaoth îi transmite, fără știrea arhontelui, puterea primită de la Sophia.

Epinoia, ajutorul ascuns în Adam

Puterea transmisă lui Adam nu îndreaptă singură lipsa pornită de la Sophia. Versiunea lungă a Apocrifonului lui Ioan adaugă o figură nouă. Tatăl-Mamă îi trimite lui Adam un ajutor, o Epinoia luminoasă, numită și Viața. Ea trebuie să lucreze împreună cu întreaga creație, să-l conducă pe Adam spre plenitudinea lui și să îndrepte lipsa Mamei.

Epinoia stă ascunsă în Adam, ca arhonții să nu știe de ea. Textul îi dă un rol precis: ea îi va trezi gândirea.

Urmează o rescriere a Edenului. Pomul cunoașterii binelui și răului este chiar Epinoia luminii. Arhonții îl păzesc tocmai ca Adam să nu-și ridice privirea spre plenitudinea lui.

Ialdabaoth încearcă apoi să o scoată pe Epinoia din Adam. Aduce asupra lui un somn adânc și caută să o ia din coasta lui, fără succes, pentru că Epinoia nu poate fi prinsă. Face atunci o femeie după chipul Epinoiei care i se arătase. Când femeia apare, Epinoia ridică vălul de pe mintea lui Adam, iar el devine treaz la minte.

Mântuitorul, care îi povestește totul lui Ioan, spune că s-a arătat el însuși pe pomul cunoașterii, în chip de vultur, ca să-i trezească pe oameni. Epinoia le apare ca lumină. Mai târziu, Ialdabaoth o vede în Eva, iar Pronoia trimite ființe care o smulg pe Zoe din ea.

Numele de Viață leagă Epinoia de Sophia. În același pasaj, Mântuitorul spune că sora lui, Sophia, a coborât fără vină ca să-și îndrepte lipsa și de aceea a fost numită Viața, mama celor vii.

În această versiune, lipsa pornită de la Sophia se îndreaptă printr-o putere ascunsă în oameni. Epinoia lucrează din interiorul lumii create de Ialdabaoth și le trezește oamenilor înțelegerea.

Sophia Prunikos: două relatări păstrate de Irineu

Irineu mai păstrează două variante, diferite de schema valentiniană și de Apocrifonul lui Ioan. În ambele, Sophia poartă și numele de Prunikos. Termenul grecesc e greu de tradus. Ediția Layton–Brakke a lucrării The Gnostic Scriptures notează că înseamnă la bază „hamal”, cel care cară poveri pentru bani, și propune pentru acest context sensuri precum „element vulgar” sau „element lasciv”. Traducerile care o redau prin „cea desfrânată” aleg doar unul dintre aceste sensuri.

Prima variantă (I.29.4) o face pe Sophia o emanație a primului înger aflat lângă Monogenes și o identifică cu Duhul Sfânt. Ea vede că toate celelalte ființe au pereche și caută una pentru sine. Nu o găsește. Se întinde, privește spre regiunile de jos și se aruncă într-acolo, fără bunăvoința Tatălui. Din această pornire se naște primul conducător, purtător al neștiinței și al aroganței. El îi fură mamei o mare putere, se retrage în regiunea inferioară și își face acolo un firmament. Sophia, îndurerată, fuge în al optulea cer.

A doua variantă (I.30) pornește de la o figură feminină numită Duhul Sfânt și „mama celor vii”. Ea nu poate cuprinde excesul de lumină primit și se revarsă pe partea stângă. Puterea care se scurge astfel, purtând cu ea o picătură de lumină, se numește Sophia, Prunikos, „stânga” și androgin. Cade în ape, le pune în mișcare și primește din ele un trup. Fără picătura de lumină, spune relatarea, ar fi fost înghițită complet de materie.

Încearcă să urce, dar greutatea trupului o oprește, așa că își ascunde lumina, ca să nu fie vătămată. Când prinde din nou putere, se ridică deasupra apelor și face din trupul ei cerul vizibil. Mai târziu, dorind lumina de sus, se dezbracă de acest trup și scapă de el.

Aceeași relatare îi dă Sophiei un rol pe care celelalte nu i-l dau. Când Christos, fratele ei din lumea de sus, coboară, Sophia îi anunță venirea prin Ioan Botezătorul, pregătește botezul pocăinței și îl pregătește pe Isus ca vas curat. Coborând prin cele șapte ceruri, Christos o îmbracă mai întâi pe sora lui, Sophia, iar cei doi se odihnesc unul în celălalt, ca mire și mireasă. Împreună coboară în Isus. Înainte de răstignire, Christos și Sophia se retrag în lumea nestricăcioasă, iar Isus e răstignit singur.

O notă separată privește alt grup. Unii spun că Sophia însăși a devenit șarpele, că a rămas ostilă creatorului lui Adam și că a adus cunoașterea în lumea oamenilor.

Sophia, Eva și șarpele din Eden

Ipostaza Arhonților și Despre originea lumii reinterpretează episoade din Geneza prin intervențiile unor figuri divine feminine. În Ipostaza Arhonților, femeia spirituală intră în șarpele instructor, prin care îi îndeamnă pe oameni să mănânce din pomul cunoașterii. Despre originea lumii povestește că, după ziua de odihnă, Sophia o trimite pe fiica ei Zoe, „Viața”, numită și Eva, să-l ridice pe Adam.

Când Adam deschide ochii și o vede pe Eva, îi spune: „Tu vei fi numită mama celor vii, pentru că tu ești cea care mi-a dat viață”. În Ipostaza Arhonților, arhontele creator, numit Samael sau Saklas, apare din nou ca un tiran gelos, care interzice cunoașterea tocmai pentru că se teme de o putere superioară lui. Când Samael se laudă că el e singurul dumnezeu, Sophia își întinde degetul și introduce lumina în materie.

Relatările reinterpretează Geneza prin intervențiile unor puteri feminine care aduc viață și cunoaștere oamenilor. Eva și șarpele primesc roluri distincte în fiecare text.

Sophia în Pistis Sophia

Lucrarea Pistis Sophia îi dă figurii un rol diferit. Relatarea urmărește suferința și salvarea Sophiei într-o lume inferioară deja existentă. Căderea ei din al treisprezecelea eon devine punctul de plecare pentru o serie de pocăințe rostite din haos, pe care ucenicii le interpretează pe rând. Manuscrisul, capcana în care cade Sophia și salvarea ei sunt tratate în articolul separat despre Pistis Sophia.

Restaurarea Plenitudinii și nunta din urmă

În sistemul valentinian, mântuirea deplină vine atunci când toate elementele pneumatice, toate scânteile spirituale risipite prin lume, au fost aduse la cunoaștere. Doar atunci Achamoth, eliberată de exil, intră în Plenitudine, unde are loc nunta ei cu Isus, iar elementele spirituale devin mirese ale îngerilor care le însoțesc.

Potrivit relatării lui Irineu, materia este distrusă de foc. Demiurgul și sufletele celor drepți rămân într-un loc intermediar, iar elementele spirituale intră în Pleromă.

Evanghelia Adevărului formulează raportul dintre necunoaștere și restaurare în alți termeni. Totul își caută originea în Tatăl, iar uitarea dispare prin cunoașterea Lui.

Sophia și Logosul în relatările despre lumea inferioară

Ipostaza Arhonților și Despre originea lumii o numesc Pistis Sophia pe figura care se opune pretențiilor conducătorului lumii inferioare, iar genealogia ei din aceste texte nu coincide cu schema valentiniană. Tratatul tripartit îi atribuie Logosului, în locul Sophiei, încercarea de a cuprinde Tatăl inaccesibil și descrie consecințele acestei inițiative.

Un ecou care nu s-a stins

Figura Sophiei a continuat să circule prin relatările autorilor creștini care combăteau doctrinele valentiniene.

Elaine Pagels a discutat raportul dintre reprezentările feminine ale divinității și participarea femeilor la conducerea unor comunități creștine timpurii. Ea menționează profetese, învățătoare, vindecătoare și femei cu atribuții sacerdotale, prezentând exercitarea funcției episcopale drept o posibilitate. Pagels observă și că prezența femeilor în conducere nu depindea întotdeauna de imaginea unei divinități materne.

Bibliografie

  • Biblia. Traducere de Dumitru Cornilescu, 1924.
  • Filon din Alexandria. Philo, vol. III. Traducere de F. H. Colson și G. H. Whitaker. Loeb Classical Library 247. Harvard University Press și William Heinemann, 1930.
  • Irineu de Lyon. Against Heresies. Traducere de Alexander Roberts și William Rambaut. În The Ante-Nicene Fathers, vol. 1, editat de Alexander Roberts, James Donaldson și A. Cleveland Coxe. Christian Literature Publishing Co., 1885.
  • Jonas, Hans. The Gnostic Religion: The Message of the Alien God and the Beginnings of Christianity. Ediția a III-a. Beacon Press, 2001.
  • Layton, Bentley, cu adăugiri și revizuiri de David Brakke. The Gnostic Scriptures. Ediția a II-a. Yale University Press, 2021.
  • Mead, G. R. S. Pistis Sophia. Ediția a II-a, revizuită. John M. Watkins, 1921.
  • Meyer, Marvin, editor. The Nag Hammadi Scriptures: The International Edition. HarperOne, 2007.
  • Pagels, Elaine. The Gnostic Gospels. Random House, 1979.
  • Waldstein, Michael, și Frederik Wisse, editori. The Apocryphon of John: Synopsis of Nag Hammadi Codices II,1; III,1; and IV,1 with BG 8502,2. Brill, 1995.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to Top